Politica Agricolă Comună

Introducere

Politica Agricolă Comună îşi are rădăcinile în Europa de Vest a anilor '50, unde societatea fusese profund marcată de anii de război şi unde agricultura fusese paralizată, împiedicând astfel aprovizionarea cu alimente. Perspectivele înfiinţării unei Pieţe Comune au relansat dezbaterea despre agricultură ,hotărându-se ca acest domeniu de activitate să fie supus dispoziţiilor Tratatului de la Roma din martie 1957. Iniţial, PAC a pus accentul pe încurajarea creşterii productivităţii agricole, pentru a le asigura consumatorilor o aprovizionare constantă cu produse alimentare la preţuri accesibile, dar şi pentru a crea un sector agricol viabil pentru Uniunea Europeană. Datorită PAC, agricultorii beneciau de subvenţii şi sisteme care le garantau preţuri ridicate ce îi stimulau să producă mai mult. De asemenea, se acordau ajutoare financiare pentru restructurarea agriculturii, de exemplu prin sprijinirea la condiţiile economice şi sociale ale vremii. Anumite măsuri au fost introduse sub forma unor ajutoare pentru pensionarea anticipată, pentru formarea investiţiilor în ferme în scopul dezvoltării şi gestionării capacităţilor lor tehnologice, astfel încât să se poată adapta profesională şi pentru regiunile defavorizate.

EVOLUŢIA POLITICII AGRICOLE COMUNE

Reforma PAC din anii `70 preconiza iniţial două mari direcţii strategice:

-o exploatare modernă, pe suprafeţe de dimensiuni mari (80-120 ha la culturi, 40-60 vaci);

-reducerea la jumătate a populaţiei active din agricultură în zece ani prin măsuri care să încurajeze încetarea activităţii.

Planul aprobat, în acest scop, de Consiliul de Miniştri, a fost aplicat, numai în parte, prin:

-atribuirea unor îndemnizaţii anuale pentru producătorii care acceptă să se retragă (1972) şi prin

-acordarea ajutoarelor publice în funcţie de elaborarea unui plan de dezvoltare pe mai mulţi ani care să prevadă mărirea suprafeţelor agricole.

După 1980 s-a trecut la măsuri pentru limitarea dezechilibrului, însă, practic reforma globală a P.A.C. s-a întrezărit din 1992 la intervenţia GATT (Acordul General privind Tarifele şi Comerţul) şi a devenit efectivă după anul 2000.

Schimbarea procentajului acordat agriculturii din PIB constituie argumentul relevant, ilustrând “dimensiunea sistemului de asigurări sociale al statului cu implicaţii foarte mari asupra funcţionării PAC şi asupra relaţiilor sale comerciale externe”.

Dinamica politică şi socială a PAC a produs, între altele, un efect nedorit şi anume continuă întârziere în transformarea agriculturii europene şi industrializarea din ce în ce în mai mare a producţiei agricole. Acest fenomen European, în cadrul căruia modernizarea economică de la ţară a rămas oarecum restanţă, a fost “centrat” prin decizia Consiliului European de la Berlin din 9 martie 1999, în cadrul Agendei 2000.

Acordul, privind reformele PAC din vară anului 1992, implementate din 1993 marchează o nouă fază: separarea problemei veniturilor din agricultură de politica preţurilor, economia PAC fiind orientată către asigurările de stat şi către rezultate.

Acest fapt, însă a generat o consecinţă paradoxală în PAC în ultimul deceniu:

-explozia costurilor combinată cu mişcarea populaţiei reprezentată de fermieri;

-diminuarea rolului agriculturii în economie.

Totuşi, PAC s-a dezvoltat într-o permanenţă tensiune cu comerţul internaţional şi a constituit o sursă permanentă de dispută între UE şi partenerii săi comerciali internaţionali.

REFORMELE POLITICII AGRICOLE COMUNE

Politica agricolă comună a reuşit să-şi atingă scopurile principale: a încurajat atât producţia cât şi productivitatea, a stabilit pieţele, a asigurat ofertă şi a protejat fermierii de fluctuaţiile pieţei mondiale. Fără îndoială, odată cu succesul au apărut şi efecte secundare negative, ca şi unele probleme: fermierii produceau mai mult decât era necesar, creând astfel un surplus, ceea ce a dus la creşterea exponenţială a cheltuielilor. Acesta a fost motivul pentru care au fost întreprinse o serie de reforme. Prima tentativă de reformă a avut loc în 1968, când Comisia Europeană a publicat “Memorandumul pentru reforma politicii agricole comune” (planul Mansholt). Planul avea în vedere reducera numărului de persoane angajate în agricultură şi promovarea formării unor suprafeţe agricole de producţie mai mari şi mai eficiente. În 1972 au fost introduse măsuri structurale având drept scop modernizarea agriculturii europene. Cu toate aceste măsuri, problemele încă continuau să existe deoarece există un dezechilibru între cerere şi ofertă, creându-se un surplus de produse.

Politica Agricolă Comună şi-a atins cu succes obiectivul de autoaprovizionare a Uniunii Europene începând cu anii '80. Cu toate acestea, UE a ajuns să se confrunte dintr-o dată cu excedente aproape permanente din principalele produse agricole, dintre care unele au fost exportate (cu ajutorul subvenţiilor), în timp ce altele au trebuit depozitate sau dispersate în interiorul Uniunii. Aceste măsuri au atras cheltuieli bugetare ridicate, au distorsionat anumite pieţe mondiale, nu au servit întotdeauna cel mai bine intereselor agricultorilor, devenind astfel nepopulare în rândul consumatorilor şi contribuabililor. În 1985, Comisia a făcut o propunere de reformă fundamentală, exprimată prin publicarea “Cărţii verzi privind perspectivele politicii agricole commune”. Prin aceasta se urmărea echilibrarea cererii cu oferta, introducera unor noi moduri de reducere a producţiei în sectoarele problema şi, în general, analizarea unor soluţii alternative pentru viitorul PAC.