Politica Externă a României în Contextul Integrării euro-atlantice

Primul comunicat al Frontului Salvării Naţionale, noua putere de la Bucureşti de după înlăturarea regimului comunist, făcea cunoscute, chiar în ziua de 22 decembrie 1989, principiile care vor prima în politica românească. Printre acestea se află şi obiectivele şi priorităţile politicii externe ale noii democraţii romîneşti :”Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, integrându-se în procesul de construire a unei Europe Unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia.” Aparent, obiectivele politicii externe româneşti erau divergente, Uniunea Europeană şi Tratatul de la Varşovia fiind două organizaţii care promovau principii opuse. Cu toate acestea schimbările politice care erau în curs de desfăşurare în Europa Centrală şi de Sud-Est, ca şi în fosta Uniune Sovietică vor modifica în curând întreg sistemul politic internaţional. Implicit politica externă românească va suferi un proces firesc de adaptare.

Contextul internaţional

Din punct de vedere geopolitic, menţionarea în documentul mai sus amintit a Europei Unite şi a Tratatului de la Varşovia surprinde situaţia exactă în care se afla România, în “zona gri” de securitate, aşa cum este denumită de geopoliticieni într-o zonă de interferenţă şi incertitudine geopolitică. Din punct de vedere geografic, România aparţine estului Europei şi este considerată a fi o ţară de frontieră între Occident şi Orient, iar noul context geopolitic o plasa la extremitatea estică a spaţiului european democratic. În perspectiva teoriilor Europei cu două sau mai multe viteze, România se situează la „frontiera” dintre centru şi periferie, ceea ce determină existenţa unor fenomene specifice centrului, dar şi a unor trăsături ce caracterizează zonele periferice din cadrul sistemului internaţional.

În contextul concret al sfârşitului anilor ’80 şi începutul anilor ’90 ai secolului trecut, România nu aparţinea nici unei zone de influenţă. Dezintegrarea Uniunii Sovietice şi schimbările politice din fostele state comuniste au determinat destrămarea “imperiului” sovietic şi implicit pierderea influenţei asupra zonelor sale de influenţă. Cu toate acestea, Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, rămânea o mare putere în cadrul sistemului internaţional, dar nu era cunoscut cu exactitate până unde se va întinde noua sa zonă de influenţă. Poziţia României era în acest context destul de incertă, fapt care reiese cu claritate din lucrările unor analiţti politici americani. “În anii ’90, ca urmare a colapsului sovietic, unii foşti sateliţi au fost pierduţi pentru totdeauna...Dar alţii, poate România, poate Afganistanul, vor reintra în sfera sovietică”, se afirmă într-o lucrare publicată în 1992 de Theodore J. Lowi şi Benjamin Ginsberg. Această situaţie de incertitudine se va aplana pentru România, pe măsură ce relaţiile dintre Rusia şi statele occidentale, în special Statele Unite ale Americii şi Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), vor fi reconfigurate pe alte baze. Acordarea statutului de invitat spoecial pe lângă NATO pentru Rusia, parteneriatul acesteia cu Statele Unite, iar după atentatele teroriste de la 11 septembrie împotriva SUA, situarea fermă pe aceleaşi poziţii, de condamnare a “inamicilor” terorişti a Rusiei, a tuturor statelor occidentale şi a tuturor marilor puteri, fapt unic în istoria contemporană mondială, vor modifica configuraţia sistemului internaţional, cu repercursiuni inclusiv asupra României.

Politica externă românească la începutul deceniului nouă

În primii ani după revoluţia din decembrie 1989, direcţiile de politică externă ale României au fost ambigue. Colapsul sistemului comunist a lăsat România într-o situaţie de incertitudine cu privire la întregul său sistem de alianţe care îi asiguraseră fiinţarea ca stat. Încadrarea României în structura europeană şi mondială aflată într-o continuă schimbare s-a dovedit a nu fi deloc simplă, ci a întâmpinat numeroase dificultăţi atât interne cât şi externe. Două au fost cauzele principale care au generat această situaţie.

Prima cauză este de natură internă, a evoluţiei societăţii româneşti în acveastă perioadă. Proclamând sfârşitul dictaturii comuniste, România îşi declarase ataşamentul pentru principiile democratice, principii pe care statele occidentale se aşteptau ca România să le aplice. Sistemul democratic faţă de care România îşi declarase ataşamentul la 22 decembrie 1989, trebuia “să joace rolul de liant ideologic cu familia democraţiilor occidentale prin modul său de funţionare, şi mai ales, prin legitimarea sa în tradiţia de libertate şi liberalism a societăţii româneşti din perioada de după adoptarea primei constituţii democratice, 1866-1938”. Dintre toate fostele state comuniste eurpene însă, România primilor ani ai începutului deceniului nouă a cunoscut mai multe fenomene care nu sunt caracteristice democraţiei şi care au ridicat numeroase semne de întrebare în statele occidentale cu privire la cursul democratic al statului român. Toate convulsiile interne ce au caracterizat anii 1990-1992, incidentele de la Târgu Mureş din 1990, mineriadele, fenomenul “Piaţa Universităţii” au afectat imaginea statului român în străinătate. Ceea ce a fost numit în presa vremii “imensul capital de simpatie” pe care occidentalii l-au acordat României după înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere s-a diminuat considerabil în urma acestor evenimente interne care au determinat nesiguranţa statelor vestice faţă de cursul democratic pe care România doreşte să îl urmeze. Imaginea pe care România şi-a creat-o astfel în Occident a fost “susţinută” şi de anumite state care nu-şi ascundeau revendicările la a dresa României, aşa cum este cazul oficialităţilor de la Budapesta, ce au promovat o propagandă agresiv negativă la adresa României în aceşti ani. Astfel, de pildă, incidentele de la Târgu Mureş au fost interpretate de mass-media occidentală ca o agresiune la adresa minorităţii maghiare din România cu toate că este acum bine cunoscut faptul că personajul care a apărut pe micile ecrane ca “ungur maltratat de români” era un român neaoş maltratat de unguri. Această interpretare se perpetuează încă în analize ale unor reputaţi autori străini asupra relaţiilor româno-maghiare, în care se acreditează ideea existenţei unor conflicte etnice în România, ceea ce nu făcea decât să ridice o dată în plus semne de întrebare cu privire la democraţia românească.

Un asemenea gen de propagandă desfăşurată în statele occidentale a contribuit substanţial la crearea unei imagini negative la adresa României, care nu a fost contracarată corespunzător nici de oficialităţile de la Bucureşti. Reacţia autorităţilor s-a rezumat în cele mai multe cazuri la o atitudine pentru “electoratul român”, prin criticarea celor care acuzau politica României faţă de minoritatea maghiară.