Politica externă a URSS între anii 1921-1953

De la început, o dată cu „Decretul asupra păcii", regi¬mul bolşevic a revoluţionat codul şi regulile relaţiilor inter¬naţionale. După terminarea războiului civil şi a intervenţiei străine, Marile Puteri, luând act de vitalitatea noului regim, iar bolşevicii trecând pe al doilea plan ideea unei revoluţii mondiale, URSS a „normalizat" progresiv relaţiile interna¬ţionale şi a reintegrat comunitatea naţiunilor, dar cu condi¬ţiile sale proprii, fără a plăti datoriile statului ţarist şi fără a renunţa la rolul de centru al revoluţiei mondiale.

Prin dualitatea sa, politica externă a URSS rămâne fără precedent în analele diplomaţiei. Pe de o parte, URSS întreţinea raporturi diplomatice şi comerciale „normale" cu alte puteri. Pe de altă parte, ea controla - din ce în ce mai viguros, prin intermediul Kominternului - activitatea par¬tidelor comuniste naţionale, al căror scop ultim era de a destabiliza guvernele existente, cu care URSS întreţinea relaţii „normale".

La începutul anilor '20, această dualitate trimitea la o dilemă fundamentală: pe de o parte, URSS, ca stat, avea nevoie de pace şi de stabilitate; pe de altă parte, orice sta¬bilizare internaţională diminua şansele revoluţiei mondiale şi împiedica URSS să se folosească de „contradicţiile interimperialiste". Această dilemă fundamentală - priori¬tate acordată intereselor de stat ale URSS sau prioritate acordată dezvoltării forţelor revoluţionare din întreaga lume, dat fiind că interesele unora şi ale altora puteau să nu coincidă - avea implicaţii directe asupra dezbaterii de politică internă din URSS: ea opunea, în anii '20, pe Stalin, teoretician al „construcţiei socialismului într-o singură ţară", lui Troţki, teoreticianul „revoluţiei permanente". Fiecare eşec, fiecare ocazie pierdută (răscoala eşuată a comuniş¬tilor germani din 1923, raporturile dintre comuniştii chinezi şi Kuomintang/Gomindan în 1926-1927) au dus la înver¬şunate conflicte politice, acuzaţii de aventurism sau, dim¬potrivă, de trădare a idealurilor internaţionale.

La sfârşitul anilor '20, Stalin a rezolvat dilema politicii externe sovietice prin subordonarea intereselor fiecărui partid comunist naţional exclusiv intereselor statului sovie¬tic. La încheierea Congresului al Vl-lea (iulie - septembrie 1928), Kominternul, unde se distinseseră oameni cu idei îndepărtate, adesea, de cele ale lui Stalin (Radek, Sokol-nikov, Zinoviev, Buharin), a fost preluat sub control de stali-nişti, ca Manuilski, omul-cheie al Kominternului în anii '30. Personalul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Stră¬ine a fost schimbat în mare măsură, prin înlocuirea lui Cicerin cu Litvinov şi plecarea - sau trimiterea într-o am¬basadă îndepărtată - a unui mare număr de diplomaţi apropiaţi de Troţki (A. loffe, L. Karahan, Krestinski, Sokol-nikov, Rakovski). Pe planul relaţiilor internaţionale, anii 1928-1929 au fost, de asemeni, cei ai unei „Mari cotituri". Abandonând, de acum înainte, orice principiu în afară de cel al unui naţionalism exacerbat şi îndreptându-se spre făgaşul unui expansionism de mare putere, într-o Europă devenită pradă a agravării tensiunilor internaţionale şi a militarismului fascist, diplomaţia sovietică era gata, zece ani mai târziu, pentru o nouă cotitură, care va ului opinia publică: cea a pactului germano-sovietic din 23 august 1939.

Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului

1. Germania, un partener privilegiat în Europa.

Până în 1934, principalul acord internaţional semnat de URSS a rămas cel încheiat cu Germania, la 16 aprilie 1922, la Rapallo. Primele contacte, comerciale şi milita¬re, între cele două ţări au început în aprilie 1921, într-un moment când învinşii primului război mondial şi bolşe¬vicii, proscrişii naţiunilor, rămâneau foarte izolaţi pe pian internaţional. Normalizarea relaţiilor URSS cu principa¬lele puteri europene s-a lovit de problema majoră a rambursării datoriilor Imperiului rus. Conferinţa interna¬ţională de la Genova (10 aprilie -19 mai 1922) nu a iz¬butit să rezolve problema datoriilor ruse, comisarul po¬porului pentru Afacerile Străine, Cicerin, ridicând pro¬blema indemnizaţiilor pentru pagubele produse de in¬tervenţia străină în timpul războiului civil. în acest con¬text, sovieticii, care veniseră la Genova în scopul de a rupe izolarea lor diplomatică, economică şi comercială, şi germanii, veniţi pentru a încerca să reducă cuantu¬mul reparaţiilor, au semnat, în timpul conferinţei, trata¬tul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Prin acest acord, cele două părţi îşi anulau reciproc datoriile şi resta¬bileau relaţiile diplomatice. înţelegerea a fost comple¬tată cu un protocol secret, care permitea Reichswehrului să dispună, în URSS, de centre de instrucţie şi de fa¬bricare a armamentului, interzise prin tratatul de la Versailles. Colaborarea dintre militariştii germani şi so¬vietici va dura până în 1933.In ciuda începutului promiţător, relaţiile sovieto-germane au cunoscut mai multe faze de tensiune în anii '20, pe de o parte din cauza legăturilor privilegiate dintre

2. Relaţii dificile cu Marea Britanie şi Franţa.

Luând act de stabilitatea statului sovietic, după moartea înte¬meietorului său (ianuarie 1924), numeroase state euro¬pene - mai ales guvernul laburist britanic al lui R. Mac Donald şi guvernul francez condus de E. Herriot - au recunoscut, în cursul anului 1924, de jure URSS. Ame¬liorarea relaţiilor anglo-sovietice a fost însă de scurtă durată. Reveniţi la putere în urma unei campanii elec¬torale axate pe „pericolul roşu", conservatorii britanici au refuzat să ratifice acordul comercial anglo-sovietic semnat, la 8 august 1924, de laburişti. întrucât sindi¬catele sovietice au transmis o importantă sumă de bani greviştilor englezi, în timpul grevei generale din 1926, guvernul britanic i-a acuzat pe sovietici de amestec. în afacerile interne ale Regatului Unit, a anulat toate acor¬durile de comerţ şi a rupt relaţiile diplomatice cu URSS (mai 1927). Acestea nu au fost reluate decât în ocom-brie 1929.

In raporturile cu Franţa, cele două principale subiecte de fricţiune au fost problema datoriilor fostului Imperiu rus, pe care guvernul sovietic refuza să le onoreze, şi politica franceză în Europa de Est (alianţele încheiate între Franţa, Polonia şi România erau considerate de URSS ca fiind împotriva intereselor sale). Cu toate aceste tensiuni, diplomaţia sovietică a conti¬nuat să joace cartea integrării URSS în comunitatea internaţională. Deşi URSS nu era membră a Societăţii Naţiunilor, ea participa, din 1926, la comisia pregătitoa¬re a Comisiei de Dezarmare. în august 1928, ea a ac¬ceptat să se asocieze pactului Briand-Kellog de „renun¬ţare generală la război".