Politici Sociale Europene

1. Specificul politicilor sociale.

Politicile sociale în general au o istorie relativ scurtă, de aproximativ un secol, când au început să fie mai bine conturate şi discutate de către Cancelarul german, Otto von Bismark, cel care a propus sistemul asigurărilor sociale, şi după primul război mondial. Baza teoretică a politicii sociale este mai scurtă, de aproximativ jumătate de secol. Politicile sociale se află într-un proces continuu de transformare, completare şi redefinire, dat fiind natura schimbătoare a sistemelor politice şi a societăţilor contemporane. Specialiştii în domeniul politicilor sociale consideră că acestea necesită în continuare clarificări teoretice.

Termenul de politici sociale se referă la „activităţile desfăşurate prin intermediul statului (strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea individului, familiei sau comunităţii într-o societate.”

Politicile sociale europene sunt cele promovate de către Uniunea Europeană, dar şi cele promovate de fiecare stat membru al Uniunii. Sistemul politicilor sociale se bazează, ca şi în cazul altor chestiuni şi domenii de activitate, pe principiul subsidiarităţii, care presupune faptul că Uniunea Europeană va interveni doar acolo unde se va crede că acţiunea sa este mai eficientă şi mai sustenabilă decât acţiunile statelor membre de a realiza Modelul Social European şi de a realiza cât mai bine un proiect de politică socială. Sistemul european de protecţie socială are ca prim scop, poate şi cel mai important, satisfacerea nevoilor minimale ale cetăţeanului european. Literatura de specialitate a identificat două tipuri de subsidiaritate:

• pe orizontală, bazat pe relaţia piaţă-familie-comunitate-stat-instituţii transnaţionale, care intervin în general indirect, prin influenţarea pieţei, a organizaţiilor societăţii civile şi a statului;

• pe verticală, în privinţa instituţiilor implicate la nivel comunitar-statal-regional-local.

2. Istoricul politicilor sociale europene.

Se cuvine adus în discuţie evoluţia politicilor sociale ale Uniunea Europene, deoarece acestea au fost considerate necesare şi importante încă de la constituirea Comunităţilor Europene. Astfel, în 1950, Declaraţia Schumann a dus la crearea CECO, care promova ideea creării pieţei comune a cărbunelui şi a oţelului. Principala temere a acestei declaraţii se referea la posibilitatea apariţiei unor deformări competiţionale, care ar fi condus la dumping social. Prin dumping social se înţelege un val „migraţie” al muncitorilor dinspre ţările mai slab dezvoltate spre cele mai dezvoltate din punct de vedere economic.

În Tratatul de la Roma, din 1957, progresul social era văzut ca rezultat al dezvoltării economice. Preambulul său considera obiectivele sociale ca „o lumină care călăuzeşte eforturile Uniunii economice şi politice” . Deşi documentul nu definea clar obiectivele în domeniul politicilor sociale europene, asumarea unor responsabilităţi în îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de viaţă ale populaţiei şi crearea unui fond social pentru regiunile aflate în declin economic se înţelegea că „Uniunea Economică” reprezenta o cale spre viitoarea uniune politică şi socială a Europei. Scopul era acela de a îmbunătăţi standardele de viaţă şi de muncă ale muncitorilor, prin libera circulaţie a acestora, prin coordonarea sistemelor de securitate socială şi prin plata egală între femei şi bărbaţi . Obiectivul principal ale Tratatelor de la Roma era îmbunătăţirea activităţilor de securitate socială în ceea ce-i priveşte pe muncitori.

Politica socială a Uniunii Europene a prins mai mult contur prin intrarea în vigoare a Actului Unic European în 1987. Acestea conţinea directive privind sănătatea şi siguranţa la locul de muncă. Tot acesta prevede începutul construirii dialogului social între partenerii sociali europeni. Textul AUE prevede o clauză prin care, în scopul promovării unei „dezvoltări armonioase a Comunităţii, aceasta dezvoltă şi urmăreşte acţiuni care conduc la întărirea coeziunii sale economice şi sociale” . În contextul intrării în vigoare a AUE, autorităţile europene elaborează în 1989 Charta Socială privind Drepturilor Fundamentale ale Muncitorilor, primul acord privind definirea drepturilor muncitorilor. Printre aceste drepturi se numără: libera circulaţie a muncitorilor, ameliorarea locurilor de viaţă şi de muncă, protecţia socială, protecţia sănătăţii şi securităţii la locul de muncă, protecţia copiilor şi a adolescenţilor, protecţia persoanelor cu handicap, protecţia persoanelor în vârstă, interzicerea muncii forţate, remunerare echitabilă , etc.

Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea în articolul 2 atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă, realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre. De asemenea are loc semnarea unui Protocol privind coeziunea economică şi socială . Acesta clarifică obiectivele politicii sociale: combaterea excluziunii sociale, dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării forţei de muncă, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă.