Prefectul

Dacă convenim ca noţiunea de administraţie locală şi, deci, noţiunea de organ al administraţiei locale să fie folosită pentru a evoca numai autorităţile desemnate de jos în sus, prin votul popular, care realizează principiul autonomiei locale, în judeţe şi comune, oraşe sau municipii , prefectul apare ca un organ unipersonal al administraţiei de stat din teritoriu , din anumite unităţi administrativ-teritoriale, un organ de tutelă administrativă. Constituţia din 1991 vorbeşte despre rolul prefectului ca reprezentant al Guvernului pe plan local, deci ca autoritate deconcentrată , care presupune, ca regulă, exercitarea doar a unei tutele administrative din partea autorităţilor centrale. Acestuia îi sunt subordonate organele locale de specialitate ale administraţiei de stat.

Prezenţa unui reprezentant al executivului central la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu cel mai mare grad de extensie este justificată de necesitatea creării unui mecanism organic prin care să se asigure controlul de legalitate al exerciţiului autonomiei locale.

Din interpretarea extinsă a textelor legii fundamentale şi coroborarea acestora cu prevederile celorlalte acte normative în materie prefectul apare în următoarele trei calităţi: reprezentant al Guvernului, şef al serviciilor deconcentrate ale statului în judeţ sau în municipiul Bucureşti, autoritate de tutelă administrativă.

În doctrina elaborată până la adoptarea Legii nr. 340/2004 s-a vorbit de o dublă dimensiune a prefectului: politică (reprezentant al „puterii”) şi tehnică (depozitar al autorităţii statului în judeţ), practica confirmând opiniile care arătau prevalenţa calităţii politice a prefectului. Instabilitatea şi ingerinţele politice apărute în exerciţiul funcţiei de prefect au alimentat propunerile de profesionalizare a funcţiei de prefect, concretizate în textele Legii nr.161/2003, care include prefectul în categoria înalţilor funcţionari publici, dispoziţiile urmând a se aplica eşalonat, începând cu anul 2006.

1. Sumar istoric privind instituţia prefectului în România

Unii autori susţin că originea instituţiei prefectului poate fi regăsită încă din Roma Antică în care noţiunile de prefect sau prefectură semnificau fie unităţi administrative (praefectural), fie funcţii oficiale civile, militare sau economice , sintagma prefectus urbis desemnând prefectul oraşului Roma, în timp ce alţi autori consideră că prefectul este o creaţie napoleoniană .

În România, instituţia prefectului are vechi tradiţii fiind întâlnită atât în Muntenia, cât şi în Moldova încă înainte de Unirea Principatelor.

Oficial, şi în actuala denumire, instituţia prefectului a fost introdusă prin Legea comunală din 1 aprilie 1864 şi în Legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene nr. 396 din 2 aprilie 1864, care în art. 91 stipula: „prefectul, cap al administraţiei judeţene, dirige toate lucrările acestei administraţiuni şi execută hotărârile consiliului judeţean”. Potrivit art. 3 alin. (2) din lege, prefectul era comisar (reprezentant) al Guvernului pe lângă consiliul judeţean. În această calitate, prefectul era abilitat de lege să exercite supravegherea legalităţii actelor adoptate de consiliul judeţean sau de comitetul permanent al acestuia, având dreptul şi obligaţia de a promova recurs la Guvern, în termen de 10 zile, dacă considera că un act este ilegal. Conform art. 95 alin. (3) din lege, introducerea recursului avea drept consecinţă suspendarea punerii în executare a actului respectiv.

Guvernul avea obligaţia să soluţioneze recursul în termen de 20 de zile de la primire, iar dacă înăuntrul acestui termen nu se pronunţa actul respectiv era considerat a fi legal, producându-şi efectele pentru care a fost adoptat.

Legea administrativă din 3 august 1929 prevedea faptul că prefectul se numea prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne. Totodată, au fost create un număr de 5 directorate ministeriale, ca centre de administraţie şi inspecţie locală, cu sediul în Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara, fiecare dintre acestea având în raza de activitatea mai multe judeţe. Acestea erau conduse de un director ministerial, care avea rang de subsecretar de stat, prefectul în calitate de reprezentant al Guvernului, fiind subordonat acestuia.

Pentru a putea fi numit prefect, legea impunea persoanei anumite condiţii de vârstă şi studii, respectiv 30 de ani împliniţi şi studii universitare, precum şi anumite incompatibilităţi. Astfel, conform art. 270, prefectul nu putea ocupa nici o altă funcţie publică plătită de stat, judeţ sau comună, nu putea exercita vreo profesie liberă şi nici nu putea fi administrator sau cenzor în societăţile civile sau comerciale din judeţ.

În principal, prefectul exercita următoarele atribuţii: reprezenta Guvernul şi puterea executivă în judeţ, făcând legătura cu fiecare minister, prin directoratele ministeriale şi serviciile ministeriale locale; în calitate de reprezentant al Guvernului, exercita conform art.273, controlul şi supravegherea tuturor administraţiilor locale din judeţ; exercita atribuţii poliţieneşti, conform art. 68 şi 69 din Legea de organizare a poliţiei generale a statului din 21 iulie 1929 fiind şeful poliţiei din judeţ.