Războiul Rece

Războiul rece

În decurs de câţiva ani după capitularea Germaniei şi a Japoniei se ajungea la destrămarea Coaliţiei Naţiunilor Unite şi la situarea foştilor aliaţi în tabere opuse. De aceea, privită în perspectivă istorică, victoria puterilor Aliate avea să reprezinte o trecere de la „războiul fierbinte“ la „războiul rece“. Ultimul era astfel denumit pentru că, deşi întrunea multe din trăsăturile oricărui război, nu a presupus lupta armată, deci între mijloacele cu care a fost purtat nu au fost incluse direct cele militare. Războiul Rece se instala în anii ’46-’47 şi avea să dureze până la sfârşitul anilor ’80 ai secolului XX.

Cele mai pregnante trăsături ale Ordinii Mondiale în perioada Războiului Rece au fost existenţa unei lumi bipolare şi o confruntare globală între Est şi Vest. Războiul singularizase două ţări, anume Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, în postura de supraputeri, adică de puteri având interese globale şi dispunând de capacităţi, inclusiv militare, de a proiecta şi proteja aceste interese la nivel planetar. În jurul acestor supraputeri au polarizat grupuri de state, care au format alianţe politico-militare, adică blocuri de putere. Astfel, pe 5 aprilie 1949 se constituia la Washington Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), care cuprindea ca membre fondatoare următoarele 12 state: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia şi Statele Unite. În 1952 aderau la Alianţă Grecia şi Turcia, în mai 1955 Republica Federală Germania (RFG), iar în 1981 - Spania. Alianţa avea să funcţioneze cu aceşti 16 membri până la încheierea Războiului Rece. După depăşirea acestuia, NATO se menţinea ca alianţă politico-militară, parcurgând un intens proces de adaptare la noile realităţi geopolitice. În 1997, erau invitate, apoi în 1999, primite ca membre ale Alianţei Cehia, Polonia şi Ungaria, după această dată Alianţa Nord-Atlantică numărând, deci, 19 state membre. În 2002, la Summi-tul de la Praga, erau invitate să adere la NATO alte şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Ca rezultat, în primul deceniu al secolului XXI, Alianţa Nord-Atlantică cuprinde 26 de state membre.

De cealaltă parte, URSS îşi crea o grupare proprie, anume Organizaţia Tratatului de la Varşovia, constituită pe 5 mai 1955, în care intrau Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană (RFG), Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. La începutul anilor ’60, Albania îşi suspenda participarea la Tratatul de la Varşovia. După transformările revoluţionare din anii 1989-1990, pe 31 martie 1991 avea loc dizolvarea structurii militare a Organizaţei Tratatului de la Varşovia, iar pe 1 iulie, acelaşi an, era semnată, de către statele membre, încetarea existenţei acestei Organizaţii, în întregul ei .

În deceniile Războiului Rece, între acesti doi poli de putere se vor statornici raporturi de confruntare, definite adesea prin sintagma „confruntare Est-Vest“, care cuprindea toate domeniile: politic, militar, economic.

Pe plan politic, confruntarea Est-Vest însemna o competiţie între două sisteme economico-sociale, adică între două tipuri de orânduire socială. Blocul vestic întruchipa o orânduire democratică, bazată pe pluralism politic si pe o economie de piaţă. Cel estic era format din state totalitare — mai precis, totalitare, respectiv, în anumite etape, autoritare, potrivit distincţiei subtile a lui Ralf Dahrendorf, în care domina un sistem monopartit si o economie de comandă. În terminologia economiei politice ca stiinţă, confruntarea Est-Vest reprezenta o competiţie între două societăţi, anume între socialism si capitalism. De aceea, confruntarea Est-Vest în condiţiile Războiului Rece a avut un pronunţat caracter ideologic; cu alte cuvinte, ea concretiza o competiţie între două ideologii opuse, anume cea marxistă (socialistă) si cea liberală (burgheză).

Pe plan militar, confruntarea Est-Vest a dus la constituirea, pe osatura celor două alianţe, a unor mecanisme militare — structuri de comandă unice, unităţi din armatele naţionale integrate în forţele armate ale blocurilor, o strânsă împletire a apărării naţionale cu cea aliată etc. Atât Tratatul de la Washington (art. 5), cât si Tratatul de la Varsovia (art. 4) instituiau ceea ce se numesc garanţii de securitate pentru statele membre, întrucât conţineau prevederi conform cărora un atac împotriva oricărui stat membru era considerat un atac împotriva alianţei în ansamblu, toate statele member având obligaţia de a acţiona, individual si colectiv, pentru respingerea agresorului. În deceniile Războiului Rece, între cele două blocuri a avut loc o cursă a înarmărilor fără precedent în istorie. Toate marile puteri introduceau în arsenalele lor armele atomice (bazate pe fisiunea atomilor de uraniu sau plutoniu) si armele cu hidrogen (nucleare, bazate pe fuziunea atomilor). Ambele aceste tipuri de arme, cu deosebire cele nucleare, au o putere de distrugere infinit mai mare decât armamentele tradiţionale, desemnate în mod obisnuit prin termenul de arme convenţionale. Statele Unite produceau arma atomică în 1945, două bombe aparţinând acestei categorii de armament fiind aruncate asupra oraselor japoneze Hiroshima (6 august) si Nagasaki (9 august 1945). Câţiva ani, SUA deţineau monopolul armei atomice. Acesta înceta în 1949, când URSS detona primul său dispozitiv atomic. Competiflia dintre supraputeri în acest domeniu se muta în ceea ce priveste obţinerea armelor cu hidrogen, Statele Unite reusind acest lucru în 1952, iar URSS câteva luni mai târziu, în 1953. Marea Britanie experimenta propria armă atomică în 1952, iar pe cea cu hidrogen în 1957. Franţa obţinea bomba atomic în 1960, iar în 1968 pe cea cu hidrogen. În sfârsit, China reusea aceleasi lucruri în 1964 si, respectiv, în 1967. Toate marile puteri se înzestrau cu alte tipuri de arme de distrugere în masă, cum sunt cele chimice si biologice. Pe de altă parte, o adevărată revoluţie se petrecea în ceea ce priveste mijloacele de transport la ţintă a diferitelor categorii de armament. Rachetele, începând cu cele cu rază scurtă de acţiune si terminând cu cele intercontinentale, avioanele cu reacţie, radarul, laserul, mijloacele ultramoderne de comunicaţii făceau vulnerabil faţă de armamentul nuclear orice punct de pe glob si, totodată, transformau diferitele tipuri de armament convenţional în arme redutabile ca putere de distrugere În perioada Războiului Rece, omenirea a stat sub semnul primejdiei unui război racheto- nuclear între cele două blocuri militare, capabil să pună capăt nu numai civilizaţiei umane, ci chiar si vieţii pe pământ. S-a reusit evitarea unui astfel de război, dar cca 150 de conflicte armate locale au produs zeci de milioane de victime si imense distrugeri materiale. Cel mai adesea, în spatele acestor conflicte, izbucnite aproape în totalitate în zonele subdezvoltate ale globului, s-a aflat confruntarea Est-Vest, în ultimă instanţă, cea dintre URSS si SUA. Chiar si atunci când conflictele respective erau generate de cauze locale, ele deveneau component ale confruntării generale dintre cele două blocuri, care se întreceau în furnizarea de arme, bani, sprijin si încurajări politice pentru una sau alta dintre părţi. Între aceste conflicte, prin periculozitatea escaladării lor în adevărate crize în relaţiile dintre blocuri, se evidenţiază războiul din Coreea si cel din Vietnam, adică din două state dezmembrate. Războiul din peninsula Coreea se declansa pe 25 iunie 1950.