Reforma agrară din 1991

Reforma economică urmăreşte formarea şi funcţionarea pieţei concurenţiale, iar reforma din sectorul agricol este o componentă de bază a acesteia. Formarea pieţei agricole concurenţiale necesită reforma structurilor agrare, reforma instituţională şi administrativă pe baza unor politici agricole care este necesar să urmărească eficienţa sistemului economic de piaţă. Reforma poate produce mutaţii profunde în agricultură şi în întregul sector agroalimentar, prin privatizarea şi consolidarea structurilor private şi dezvoltarea durabilă a spaţiului rural. În agricultura României procesul de privatizare a pământului s-a produs rapid în baza Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, dar necorelat cu privatizarea celorlalte bunuri agricole şi cu organizarea exploatării economice.

În România, proprietatea privat particulară a fost şi este dominată de gospodăria ţărănească, considerată de politica agrară o exploataţie de dimensiune mică.

În schimb, în proprietatea privată a statului reprezentative au fost marile unităţi agricole. Ca atare, diminuarea constantă, pe motivaţii doctrinare, a domeniului funciar al statului a generat o confruntare surdă dintre marea şi mica exploataţie agricolă. Această confruntare dintre marea şi mica exploataţie agricolă s-a manifestat permanent de-a lungul istoriei, în grade diferite de intensitate, dar, cu deosebire, în perioada de la constituirea statului unitar român modern şi până astăzi.

Cinci din cele şase momente reformatoare importante recunoscute de politica agrară, în ultimii aproximativ 150 de ani, respectiv 1864, 1921, 1945, 1991 şi 2000, au asigurat gospodăriilor ţărăneşti, ca principalele exponente ale exploataţiilor agricole de dimensiuni mici, întâietate asupra exploataţiilor mari funciare.

În România, proprietatea asupra pământului şi exploatarea acestuia au o istorie zbuciumată. Până în secolul al XIX-lea, toate terenurile din Principatele Româneşti – Moldova şi Valahia – se aflau sub jurisdicţia domnească, fiind atribuite boierilor împreună cu satele aparţinătoare. O altă parte din terenuri aparţinea ţăranilor liberi.

În anul 1892, în urma Războiului ruso-turc, Imperiul Otoman, învins, a cedat Ţării Româneşti raioanele Brăila, Giurgiu şi Turnu, precum şi bălţile şi canalele dunărene. Aceste terenuri au intrat în proprietatea statului, care le-a arendat. În anul 1831, aproximativ 6,6% din veniturile statului proveneau din această sursă.

Apariţia gospodăriilor ţărăneşti, ca exploataţii agricole în sens modern, s-a produs ca urmare a aplicării reformei rurale din 1864, dar impunerea lor ca exploataţii majoritare şi consolidate s-a înfăptuit după a doua reformă agrară, respectiv cea din 1921.

În urma reformei agrare din 1864 (Legea rurală nr. 14/26 august 1864), peste 1,7 mil hectare au trecut în posesia ţăranilor şi statului (571,9 mii ha au intrat în proprietatea statului). În urma reformei agrare din anul 1921 ţăranii au fost împroprietăriţi cu peste cinci milioane de hectare, marii proprietari fiind despăgubiţi de către stat pentru proprităţile cedate.

În perioada 1864-1906 au fost vândute din domeniul statului 1.543.839 ha cultivabile. În anul 1884 a fost promulgată Legea Domeniilor Coroanei, revenind Curţii regale 132.114 ha în exploatare, precum şi posibilitatea de a achiziţiona în urma propriu de la stat 81.972 ha (în localităţile Predeal, Mănăstirea, Broşteni, Poieni şi Zorleni).

Preocuparea Domeniilor Statului şi ale Coroanei pentru o agricultură profitabilă s-a concretizat în anul 1884, când au fost înfiinţate primele ferme model în România. În 1930, toate fermele aparţinând Domeniilor Statului au trecut în administrarea Regiei Publice a Exploataţiilor Agricole şi Zootehnice, scopul fiind aşezarea fermelor pe baze economice în interes naţional.

Menţinerea unor suprafeţe de teren în proprietatea statului a reprezentat, de-a lungul timpului, un factor de echilibru şi stabilitate, precum şi o rezervă pentru soluţionarea unor situaţii cu caracter social, economic şi politic (războaiele din 1912, 1914-1918, Răscoala din 1907).

Ca urmare, în perioada interbelică, România era o ţară a micilor producători agricoli: exploatările cu o suprafaţă totală de până la 10 ha reprezentau nu mai puţin de 92% din numărul lor total, iar suprafaţa deţinută era doar de 48% din suprafaţa totală.

Structura proprietăţii înainte de al doilea război mondial s-a caracterizat prin parcelare în grupele de exploataţii mici şi formarea unui nucleu de exploataţii comerciale având peste 50 ha.

Cea mai mare parte din exploataţiile agricole (74,9% din total) deţineau între 0-5 ha (2,25 ha pe o gospodărie ţărănească). Exploataţiile mijlocii (10-50 ha), care reprezentau 7,2 % din numărul total, deţineau 19,8% din suprafaţa totală (16,57% ha pe o exploataţie). Marile latifundii reprezentau 0,4 din numărul total al exploataţiilor agricole şi deţineau 27,7% din suprafaţa totală. Numărul exploataţiilor cu peste 50 ha era de 25.000, din care 12.800 exploataţii deţineau între 50-100 ha. Circa 10% din numărul total de exploataţii deţineau peste 10 ha (52% don totalul suprafeţelor), ceea ce arată un nivel avansat de concentrare a terenurilor pentru acea vreme.