Relații internaționale la sfârșitul celui de-al doilea război mondial

La sfârşitul celui de al doilea razboi mondial, din care Europa iese slăbită, lumea intră într-o nouă fază a relaţiilor internaţionale.

Ţările europene, învingătoare sau învinse, sunt supuse aceluiaşi dezastru economic. Aşa că produsul naţional brut garantat reprezintă în Italia a treia parte din cel al anului1938, şi în Franţa, razboilul a distrus cea mai mare parte a infrastructurilor sale iar produsul naţional brut scade la jumatate. Marea Britanie se bucură de prestigiul că a fost singura ţară care a luptat de la început până la sfârşitul razboiului împotriva lui Adolf Hitler. Dar preţul a fost mare, lira nu mai este moneda schimburilor internaţionale, rezervele de aur şi de valuta s-au epuizat iar imperiul colonial se clătina.

Europa încetează să mai fie polul în jurul căruia se organizeaă relaţiile internaţionale şi comerţul mondial.

Viaţa internaţională se confruntă cu două tendinţe diametral opuse: pe de o parte, politica imperialistă de forţă şi dictat, de menţinerea şi reîmparţirea zonelor de influenţă, de accentuarea curesei înarmărilor; iar pe de altă parte orientarea tot mai puternică spre o politică nouă care să pună capăt folosirii şi ameninţării cu forţa şi dictatul în zonele de influenţă, ci să asigure dezvoltarea egalităţii, respectul independenţei şi suveranităţii naţionale, şi neamestecului în treburile interne.

Trebuie să se pună capăt politicii de mare putere, de hegemonie şi de amestec sub orice formă în treburile interne ale ţărilor mici şi mijlocii. Interesele colaborării mondiale cer să se pună capăt presiunilor şi sancţiunilor economice, să respecte principiile egalităţii şi echităţii în relaţiile dintre state. Nimeni, în nici un stat, oricât de mare ar fi, nu îşi poate aroga dreptul de a dicta ce trebuie să facă sau să nu facă un alt stat, fiind necesar să se pună capăt politicii de forţă şi de dictat.

La Conferinţa de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945), şefii de stat ai marilor puteri aliate au hotărât crearea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentanţi ai Marii Britanii, Chinei, Uniunii Sovietice, Franţei şi Statelor Unite, care trebuie să pregătească tratatele de pace cu Italia, România, Bulgaria, Finlanda şi Ungaria şi să facă propuneri îm legătură cu viitorul statut al Germaniei, Austriei şi Japoniei. La consfătuirile Consiliului Miniştrilor de Externe de la Moscova, Londra şi Paris, au fost redactate viitoarel tratate care au fost apoi discutate şi copletate la Conferiţa de Pace de la Paris la 10 februarie 1917. Fiecare tratat constă dintr-o parte introductivă şi din clause teritoriale, politice, militare, economice şi cele privind reparaţiile.

La 10 februarie 1947, la Paris s-a semnat tratatul de pace dintre România şi puterile aliate. În timpul conferinţei de pace, guvernul roman a dat publicităţii (12 august 1946) o declaraţie în care se artă că ‘pe baza contribuţiei militare şi economice pe care a adus-o, cu începere de la 23 august 1944, în lupta împotriva hitlerismului, România este în drept să ceară şi să obţină recunoaşterea calităţii sale de cobeligerantă din partea Naţiunilor Unite’şi totadată să nu se prevadă în tratat ‘reparaţii şi restituri în plus faţă de condiţiile Convenţiei de armistiţiu’.