Relațiile Chinei cu SUA

INTRODUCERE

SUA-China reprezintă în momentul de faţă cel mai puternic binom de pe scena relaţiilor internaţionale deoarece concentrează cea mai mare parte din puterea politică, economică şi militară a planetei. Cele două ţări sunt polii economiei globale, iar Uniunea Europeană este ecuatorul acesteia.

De-a lungul timpului, legăturile diplomatice dintre SUA şi China au cunoscut numeroase momente de îngheţ şi dezgheţ, evoluînd de la o relaţie de ostilitate una faţă de alta în perioada 1950-1960, la o perioadă de apropiere începînd cu 1970, ajungîndu-se pînă la o periodă de ajustare şi normalizare a relaţiilor.

Legătura SUA-China s-a creat destul de greu şi a evoluat în aceeaşi manieră, însă relaţiile SUA-China sunt interesante, fapt pentru care merită o mare atenţie. Este foarte probabil ca în viitoarele decenii planeta să graviteze în jurul axei create de SUA-China.

Pentru a putea vorbi despre relaţia dintre China si Statele Unite trebuie ţinut cont de schimbările din Asia în a doua jumătate a secolului XX, în special dezvoltarea economică. Aşa cum arată Samuel Huntington, există cel puţin trei consecinţe ale unui proces economic avansat: faptul că ţările ajung să îşi extindă capacităţile militare şi să sporească astfel incertitudinile privind relaţiile viitoare cu celelalte state din interiorul continentului; aceeaşi incertitudine se extinde în planul relaţiilor cu statele occidentale, prima vizată fiind Statele Unite; poate cea mai importantă consecinţă pentru raporturile de putere viitoare între ţări, posibilitatea tot mai crescută de afirmare a Chinei ca putere hegemonică în zona Asiei de Est în ideea de a-şi relua poziţia tradiţională [ 3. p.322 ]

Relaţiile sino-americane s-au creat destul de dificil din cauza sistemelor politice diferite. Spre deosebire de Statele Unite, în Asia nu există o “omogenitate” a regimurilor politice: democraţii noi instabile există în mijlocul unor dictaturi si sisteme autoritare cu un singur partid. Prezentarea acestor factori nu face decât să sublinieze contrastele între două lumi diferite, predispuse la conflict. Cu toate că diferenţele ideologice s-au redus persistă conflictele de interes şi disputele teritoriale precum si dorinţa de exploatare a resurselor din zona asiatică.

Procesul de globalizare a determinat o anumită tendință spre armonizare a celor 2 sisteme. Relaţiile dintre cele două state arătă că, în pofida antagonismului fluctuant dintre ele, există posibilităţi multiple de cooperare. Statele Unite sunt o prezenţă vie în peisajul conflictelor asiatice manifestându-şi vădit interesul pentru această zonă, în timp ce China este o putere economică în continuă creştere care reprezintă o ameninţare la adresa intereselor americane. [ Ibidem, p.323]

Capitolul I: Relaţiile politico-diplomatice ale Chinei şi SUA

Politica Chinei faţă de SUA a trecut prin cîteva schimbări fundamentale începînd cu 1949, de la ostilitate în perioada anilor 1950-1960, la o apropiere a relaţiilor în 1970, la o normalizare şi ajustare din 1980 pîna în prezent.

Cea mai mare problemă a relaţiilor dintre China şi SUA este Taiwanul. Odată cu declanşarea războiului civil din China, Washingtonul a acordat sprijin naţionaliştilor, însă acesta nu a fost destul de sufficient. Drept urmare, comuniştii lui Mao Zedung, susţinuţi de URSS, au câştigat partida, ceea ce a permis apariţia Republicii Populare Chineze. În urma acestui eveniment, Mao Zedung şi-a declarat atitudinea neprietenoasă faţă de Statele Unite, bazîndu-se pe ideea unei suspiciuni faţă de intenţiile SUA şi a declanşat o campanile anti-americană. Între timp, naţionaliştii s-au retras în insula Taiwan unde au creat Republica China. Statele Unite ale Americii au impus China drept una dintre ţările cu statut de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Susţinerea de către SUA a Taiwanului se datorează tocmai intereselor sale din această zonă. Taiwanul reprezintă o chestiune de moralitate prin prisma unui lobby chinez. Iar reunificarea Chinei cu Taiwanul nu ar face decât să piardă orice şansă în stabilirea hegemoniei regionale în Pacific. În timp ce, pentru China, regiunea Taiwanului izolată, prezintă o ameninţare mică pentru securitatea Chinei, însă în colaborare cu SUA aceasta devine un pericol. China acuză SUA că se opune unificării celor două părţi şi că politica Sua faţă de Taiwan reprezintă o ameninţare asupra integrităţii şi securităţii Chinei. Prin urmare, acest fapt explică atitudinea ostilă a Chinei faţă de SUA în perioada după sfîrşitul Războiului II Mondial.

Tensiunile s-au accentuat ulterior pe fondul politicilor externe diferite: opoziţia ideologică din timpul războiului coreean, sprijinul american acordat lui Chiang Kai-shek, ce s-a refugiat în Taiwan, teritoriu pe care chinezii îl doreau alipit. Rezultatul a fost refuzul Chinei de a face comerţ cu SUA, interzicerea navelor americane de a intra în porturile chineze precum şi izgonirea oamenilor de afaceri americani din China. [1.p.29]

Practic, perioada următoarelor decenii de după al II-lea Război Mondial a însemnat o etapă de izolaţionism pentru chinezi. Ulterior, din dorinţa de a se apăra de puterea în creştere a URSS-ului, China a acceptat să iasă din izolaţionism, căpătând astfel acces la capital şi tehnologii occidentale. [Ibidem, p. 31]

În plus, relaţiile SUA-China au fost fracturate şi de războiul din Coreea (1950-1953). Drept urmare, SUA a decis să ignore existenţa Republicii Populare Chineze. Însă, după cum avea să constate Richard Nixon, o problemă ignorată are prostul obicei să rămână activă. Richard Nixon, excelent consiliat de către Henry Kissinger, a decis, odată ajuns la Casa Albă (1969), să creeze o breşă în lagărul comunist. În acest fel se crea o bază de colaborare pe linia SUA-China care punea o puternică presiune politicii de la Moscova. În urma tratativelor s-a ajuns la vizita lui Richard Nixon la Beijing din februarie 1972. Al 37-lea preşedinte american a descins însoţit de o impresionantă delegaţie, iar dialogul cu premierul Zhou Enlai şi Mao Zedong a fost foarte constructiv. Cu acel prilej, părţile chineză şi americană au dat publicităţii Comunicatul comun chino-american (Comunicatul de la Shanghai), care a marcat încheierea perioadei de peste două decenii de izolare diplomatică reciprocă. În 16 decembrie 1978, cele două ţări au dat publicităţii „Comunicatul comun privind stabilirea relaţiilor diplomatice dintre R.P.Chineză şi Statele Unite ale Americii”. SUA au acceptat cele trei principii prezentate de guvernul chinez în legătură cu stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări, şi anume: întreruperea relaţiile diplomatice cu autorităţile taiwaneze, abolirea Tratatului de Apărare Comună şi retragerea din Taiwan a forţelor sale militare. [Ibidem, p.62]