Relațiile internaționale în zona extinsă a Mării Negre

Rezumat

Zona Mării Negre a reprezentat de-a lungul timpului un spațiu intens disputat, date fiind resursele energetice existente, precum și interconectarea cu Oceanul Planetar. Prin multitudinea de comunități etnice și religioase concentrate în această zonă, nu este de mirare că se menține o stare de tensiune continuă cu potențial de surmontare.

În Regiunea Extinsă a Mării Negre, echilibrul puterii acționează pe două niveluri: echilibrul general al puterii - referindu-se la situația geopolitică la nivel internațional ca făcând parte dintr-un sistem unitar și echilibrul local al puterii - acționând la niveluri inferioare. Echilibrul simplu al puterii în Regiunea Extinsă a Mării Negre se exprimă prin binomul de putere dintre Rusia și Turcia, iar echilibrul complex al puterii se instituie între Rusia - NATO - Turcia - UE. Prin invazia Georgiei, în 2008, și anexarea Crimeii din 2014, Federația Rusă a rupt echilibrul simplu de putere din regiune, dar balanța a fost restabilită, pe de-o parte de către Uniunea Europeană prin sancțiunile economice impuse Moscovei, iar pe de altă parte, de Alianța Nord Atlantică, prin intensificarea desfășurării de trupe și armament pe flancul estic și prin desfășurarea de exerciții militare bilaterale și multinaționale în apele Mării Negre, dar și la frontierele terestre și aeriene ale statelor est Europene.

Delimitarea spațială a Regiunii Extinse a Mării Negre are în vedere analizarea ei din mai multe perspective. Din perspectivă geografică, aceasta include cele 6 state riverane: România, Ucraina, Rusia, Turcia, Georgia și Bulgaria. Abordarea geografică însă nu este suficientă pentru a defini termenul de Zonă Extinsă a Mării Negre. Acesta se referă, mai degrabă, la o regiune politico-economică, decât la una geografică.

Turcia, stat membru NATO, cu o armată puternică, stat care deține controlul strâmtorilor, ar trebui, prin poziția sa geo-strategică să constituie elementul de echilibru regional. Schimbările intempestive de poziție ale președintelui turc, atât în ce privește relația directă cu Rusia, dar și în relația cu SUA sau cu UE generează și mai multă neliniște. Construcția unei noi baze navale în partea de est a acvatoriului Mării Negre (raionul Trabzon), începând cu anul 2018, nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Astfel, observăm că supremația Turciei în această mare a fost inclusă permanent în planurile strategice ale Ankarei în ultimele decenii, nu numai ca un ”drept legitim” de jure al statului turc, ci și ca o necesitate strategică .

Având în vedere faptul că mediu internațional de securitate a suferit schimbări esențiale, mai ales în ultimul deceniu, o evaluare politico-strategică a zonei extinse a Mării Negre se face ținând cont de doi factori importanți: propulsarea Mării Negre într-un context internațional marcat de fenomenul globalizării, cu o dinamică alertă și redefinirea spațiului Mării Negre prin încadrarea sa într-o regiune extinsă (Asia Centrală și Orientul Mijlociu), caracterizată de transformări politice și economice importante.

1. Marea Neagră - coridor energetic

Pornind de la o analiză globală, observăm că în regiunea Golfului se află peste 70% din rezervele petroliere ale lumii. Arabia Saudită dispune de 25% din rezervele mondiale, Irakul 10%, bazinul Caspic și Asia Centrală 7%, iar Federația Rusă de circa 5%. În domeniul gazelor naturale, clasamentul resurselor este condus de Federația Rusă cu peste 47.000 de miliarde m³, urmată de Iran cu 24.000 miliarde m³, Qatar cu 17.000 miliarde m³, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite cu 6.000 miliarde m³ fiecare.

În acest context, regiunea Mării Negre este principalul spațiu de tranzit și o sursă pentru energia ce se consumă în Europa, în timp ce prognozele întrevăd creșterea substanțială a ponderii sale în următoarele decenii. Accesul la aceste resurse necesită dezvoltarea unei infrastructuri care să respecte o serie de condiții: distanța cât mai scurtă de la sursă la utilizatorul final, capacitatea de transport al conductei, costuri de producție cât mai ieftine, costuri de transport cât mai mici, tranzitarea unor zone stabile, facilități portuare și de transport maritim și fluvial etc. În prezent Europa importă aproximativ 50% din energia proprie prin rute complicate ce trec peste Bosfor și Canalul Mânecii. Din 2021 Europa va importa până la 70% din necesar din afară. Regiunea extinsă a Mării Negre cuprinde și domină coridorul energetic euro-asiatic începând cu conductele de petrol și gaze care traversează Ucraina spre piețele Europei de nord până la conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan care se îndreaptă spre Mediterana.

Securitatea energetică este parte a securității naționale și vizează următoarele elemente: securitatea surselor energetice, securizarea traseelor energetice existente, identificarea unor trasee alternative de energie, identificarea unor surse alternative de energie și protecția mediului înconjurător.

UE s-a confruntat la începutul anului 2009 cu o adevărată criză, determinată de divergențele apărute între Rusia și Ucraina cu privire la prețul gazului, criză ce a durat șase zile în care furnizarea de gaze a fost sistată complet. În ianuarie 2009, țările europene au fost nevoite să recunoască că trebuie să adopte o strategie mai ofensivă din punct de vedere energetic, Europa încă mai este împărțită în două. De aceea, UE intenționează să racordeze mai bine rețelele de transport est-vest. Strategia europeană pe termen lung subliniază necesitatea de a investi în terminale pentru gazul natural lichefiat și în depozite subterane, dar și de a continua procesul de diversificare a surselor de aprovizionare și a proiectelor de infrastructuri, care să evite Rusia. Aceasta stabilește șase direcții de acțiune :

- asigurarea integrității pieței interne de gaz și curent electric, prin adoptarea unor standarde și reguli comune, dar și prin construirea unor rețele comune sau interconectarea celor deja existente;

- garantarea securității fluxului energetic și consolidarea în acest sens a solidarității între statele membre, prin revizuirea legislației privitoare la stocurile naționale de gaz și petrol;

- diversificarea surselor de energie;

- protecția mediului și promovarea unor politici de economisire a acesteia, într-o manieră compatibilă cu obiectivele de la Lisabona;

- crearea unui plan tehnologic strategic în privința energiei;

- formularea unei politici externe comune pentru toate statele Uniunii Europene care să identifice prioritățile Uniunii Europene pentru construirea unei noi infrastructuri de protecție a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarea unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de reacție în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionării energetice a Europei.

În acest context, România va trebui să-și adapteze strategiile în domeniul securității naționale, în componenta securității energetice, care să țină seama de politicile Uniunii Europene. Țara noastră trebuie să se implice în eforturile de formulare a unei politici energetice a Uniunii Europene, astfel încât să reprezentăm o verigă viabilă a unei structuri unitare.