Relațiile Uniunii Europene cu Turcia

INTRODUCERE

Termenul „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/jus gentium, intergentes – internaţional.

După ce statele au ajuns în faza istorică de state națiuni, relațiile dintre statele națiunilor suverane se pot numi relații interanționale, având un caracter oficial. Relațiile internaționale s-au dezvoltat mai mult după cel de al Doilea Război Mondial din dorința de a se evita o asemenea catastrofă ca razboiul.

Relațiile internaționale au fost înțelese ca interacțiuni reciproce, politice și militare între state sau ca relațiile externe dintre state, dar nu este de ignorant faptul că acestea sunt infrunențate mai ales din punct de vedere economic de deciziile interne ale statelor, în condițiile globalizării economice eccentuate din ultimele decenii. Astăzi, relaţiile internaţionale constituie o problematică vastă, deoarece nu se limitează doar la sfera acţiunilor statului, ci privesc toate felurile de activităţi umane: fluxurile migratoare, între care turismul, raporturile culturale, activităţile economice. Curentele transnaţionale, în particular cele religioase, joacă aici rolul lor. După 1945, relaţiile internaţionale au cunoscut o dezvoltare excepţională, ca efect al mondializării schimburilor şi comunicaţiilor. Datorită posibilităţilor de a călători şi a afla imediat ce se petrece pe întreaga planetă, se poate afirma că trăim într-un „sat planetar”.

UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI TURCIA

,,Statele sunt centrul studiului asupra relațiilor internaționale, ele pot alege când și la ce nivel se pot stabilii standardele mediului înconjurător, au capacitatea de a semna acorduri internaționale sau nu cu alte state dar pot și să pornească războaie”.

Uniunea Europeană este un parteneriat politic și economic unic în lume care unește în prezent 28 de țări. Politica de cooperare externă dintre statele membre datează încă de la fondarea Comunității din 1957 când statele au negociat pentru comerțul internațional sub Politica Comercială Comună . Scopul politicii comune pentru relații externe și politica de securitate era să promoveze atât interesele Uniunii Europene cât și interesele comunității internaționale ca un întreg, inclusiv promovarea cooperării internaționale, respectul pentru drepturile omului, democrația și domnia legii. Uniunea Europeană a fost fondată pe valorile respectului pentru demnitate umană , libertate ,democrație, egalitate, domnia legii și respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităților naționale într-o societate pluralistă în care există nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.

Procesul extinderii Uniunii Europene s-a dovedit a fi unul complex, ce necesită compromisuri și eforturi de adaptare de ambele părți, deja oferind o serie de beneficii economice și pe care le poate oferii in continuare. Creşterea rapidă a relaţiilor comerciale şi de investiţii, în ultimii ani, între UE şi viitoarele state membre a determinat câştiguri economice substanţiale. Noii membrii care se inregistrează în Uniunea Europeană au șansa de a-și reforma politicile economice și sociale în domenii în care se simt deja nevoia unor astefel de reforme. Extinderea nu este o ameninţare, ci un imbold pentru reînnoire. UE poate să înveţe de la noii membri şi din experienţa acestora în realizarea reformelor economice şi sociale. Unii dintre aceştia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri ai UE. Extinderea şi schimbările pot să aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ţinut cont şi de faptul că apariţia acestora poate fi precedată de o serie de costuri şi că vor exista atât câştigători, cât şi învinşi. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea. Noile forme de parteneriat pot să ajute UE să propage stabilitatea, prosperitatea şi buna guvernare în ţările nemembre. Pentru unele din acestea, perspectiva aderării la UE poate să fie un stimulent puternic pentru progres şi reformă.

Candidatura Turciei la Uniunea Europeană a stârnit o serie de controverse în rândul statelor membre încă de când s-au început negocierile de aderare în 2002 la Copenhaga. Negocierile formale oficiale de aderare a Turciei la Uniunea Europeană au luat naștere la 3 octombrie 2005.

Turcia este interesată să devină interfața principală între Europa și Orientul Mijlociu din punct de vedere economic, militar și social. Problematica turcă pornește de la argumente demografice, geografice și religioase până la argumente economice, geopolitice și de reprezentare instituțională. Intenția Turciei de a adera la Uniunea Europeană nu este una recentă fiind foarte bine cunoscut pe piața politică accentul pe care aceasta îl pune pe destinul său european. Acum mai bine de 50 de ani, mai precis în 1963, Turcia semna Acordul de la Ankara iar în 1987 a depus cererea oficială de aderare. Abia în 1999 Turcia își câștigă oficial statutul de țară candidată în urma Consiliului European de la Helsinki în urma căruia este precizat faptul că : ,, Turcia este un stat candidat cu vocația de a se alătura Uniunii pe baza acelorlași criterii pe care se bazează și celelalte state candidate. În cadrul strategiei europene actuale, Turcia, la fel ca și celelalte state candidate va beneficia de o strategie de pre-aderare a cărui scop este acela de a încuraja și de a sprijini reformele.”