Rolul Partidelor Politice în Democrație

Rezumat

Studiul partidelor politice a constituit pentru ştiintele politice un obiect structurant. Împreună cu sociologia electorală, partidele politice reprezintă materii canonice beneficiind de cea mai lungă tradiţie de studiu. Primele lucrări care atestă acest lucru au fost publicate la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX.

O stare de fapt de netăgăduit a zilelor noastre o reprezintă faptul că partidele politice constituie condiţia sine qua non a democraţiei. Pluripartidismul şi lupta pentru putere, realizată prin procesul electoral reprezintă nucleul democraţiei liberale. Există o vădită relaţie între partide şi democraţie, iar lucrarea de faţă doreşte să demonstreze acest lucru.

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au simţit nevoia să se afilieze, să se grupeze, să stea alături de cei care le împărtăşesc aceleaşi idei, concepţii sau afinităţi. Pe baza acestei înclinaţii, putem pune apariţia partidelor politice.

„Democraţia nu poate să existe cu adevărat decât dacă indivizii se grupează în funcţie de scopurile şi afinităţile lor politice, adică numai dacă între individ şi stat se inserează aceste formaţiuni colective, fiecare, reprezentând o anume orientare comună pentru membri săi, un partid politic. Democraţia este deci în mod necesar şi invariabil un stat- de- partide (Parteinenstaat)”. Putem afirma astfel că, într-o democraţie, partidele politice reprezintă libertatea de expresie politică.

Dacă democraţia reprezintă puterea poporului, partidele politice, reprezintă puterea politică a poporului. Putem stabili, deci o interdependentă între cei doi termeni.

Capitolul I – Definirea democraţiei şi a partidelor politice

a. Democraţia

Din cele mai vechi timpuri unii oameni au închipuit un sistem politic ai cărui membri se consideră egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt înzestraţi cu toate calităţile , resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna. Această idee, precum şi metodele ce o pun în aplicare a apărut în prima jumătate a secolului V î.Hr, la greci, supranumit şi secolul lui Pericle. Termenul menit să ilustreze acest nou concept a fost “demokratia” ( demos- popor, kratos- putere) Aşadar democraţia reprezintă puterea poporului.

În zilele noastre democraţia înseamnă separaţia puterilor în stat, guvernare în baza unei constituţii, libertatea de expresie, egalitatea în drepturi a fiecărui cetăţean, pe scurt libertatea de a face orice, atâta timp cât nu îngrădeşti libertatea celuilalt. Echilibrul pragmatic este o calitate a democraţiei introdusă de John Rawls. Aceasta însumează patru concepte: este minimală, agregată, deliberată şi participativă. Problemele democraţiei sunt: birocraţia, tirania majorităţii şi faptul că, asupra calităţii, primează cantitatea. În practică, democraţia este cu mult mai complexă. Este un concept contestat, astfel că definiţia poate fi oferită doar în cadrul unei teorii. Acestea fiind date, Robert Dahl afirmă că o teorie a democraţiei trebuie să se raporteze sub o formă sau alta, la idealul democratic, la caracteristicile democraţiilor existente, sau la ambele. Dahl identifică trei tipuri de democraţii: madisoniană, populistă şi poliarhică.

Democraţia madisoniană susţine egalitatea în drepturi între cetăţeni şi aplicarea regulii majoritătii în procesul decizional, ea tinde către o “ republică netiranică”, aşa cum a numit-o James Madison.

Democraţia populista reprezintă o sinteză a unui corp eclectic de gândire politică modernă. Ea afirmă că “o organizaţie este democratică dacă şi numai dacă procesul prin care se ajunge la politica guvernamentală este compatibil cu condiţia suveranităţii populare şi condiţia egalităţii politice.”

Democraţia poliarhică prezentată în “A preface to Democratic theory” reprezintă rezultatul încercării de a oferi o teorie a democraţiei care să depăşească limitarea modelui populist. Poliarhia desemnează sistemele din lumea reală- sisteme care aproximează într-o măsură rezonabilă, dar nu ating idealul democratic.