Rolul și evoluția europenizării în România

România a întreprins pașii către aderarea la Uniunea Europeană cu dorința de a face parte din marea familie europeană ce a luat naștere în urma semnării Tratatului de la Paris din 1951 prin care lua ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și a Tratatului de la Roma din 1957 prin care lua ființă Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Odată cu aderarea ce a avut loc în 2007, în România a început un adevărat proces de europenizare atât la nivelul instituțiilor, cât și la nivelul societății.

În luna decembrie 2004, România a finalizat negocierile de aderare la Uniunea Europeană; acestea au reprezentat „rezultatul unui efort comun de pregătire internă, la care au participat, alături de fostul guvern, toate partidele politice, societatea civilă, asociațiile patronale și sindicale, practic întreaga societate românească.”

În prezent, în ceea ce privește europenizarea instituțiilor, se poate observa că este nevoie de o mai bună cooperare la nivelul instituțiilor de administrare și a celor de execuție ale justiției. Mulți dintre oamenii politici au observat tendința Guvernului de la vremea respectivă (2008) de a se folosi de pretextul unor așa-zise recomandări de la Comisia Europeană pentru a impune diferite proiecte de lege sau pentru a justifica excesul de ordonanțe de urgență. Chiar și după anul 2008, guvernele au continuat cu această practică prin care sunt „promovate proiecte de legi care servesc intereselor unor grupări clientelare.”

Putem afirma faptul că România s-a confruntat și se confruntă în continuare cu provocări serioase în ceea ce privește dezvoltarea unei abordări constructive față de o capacitate instituțională consolidată, având rolul de a gestiona elaborarea unor politici publice eficiente prin absorbția fondurilor europene. Una dintre provocările cu care se confruntă România în domeniul politicilor publice este lipsa unei strategii coerente privind dezvoltarea infrastructurii. La sfârsitul anului 2014, Institutul Național de Statistică a oferit date conform cărora aproximativ 40% din drumurile publice au fost pietruite și doar 35,4% au fost modernizate. Putem observa din aceste cifre faptul că infrastructura rămâne în continuare un subiect sensibil în România. Se preconizează că până în anul 2017 se vor termina porțiunile de autostradă Sibiu-Nădlac, Cluj-Borș, Mihăiești-Suplacu de Barcău și până în anul 2030, România ar urma să construiască alți 725 km de autostradă.