România, membră a UE și securitatea energetică a zonei Marea Neagră - Marea Caspică

Rezumat

De-a lungul timpului, conceptul „regiunea Mării Negre” a fost folosit în manieră flexibilă, în sens extins incluzând state din regiunile Balcani, zona Mării Egee şi chiar estul Mediteranei, precum şi state din Caucaz şi Asia Centrală, iar în sens limitat, doar statele riverane.

Regiunea cuprinsă între Marea Neagră- Marea Caspică este o răscruce de rute economice, spaţiul a numeroase proiecte concurenţiale şi interese atât ale ţărilor geografic riverane, cât şi ale celor din proximitatea ei. Pentru o analiză a situaţiei de securitate a regiunii, în mod evident, vom avea în vedere, pe lângă statele geografic riverane Mării Negre, şi pe cele învecinate, care, prin interesele, iniţiativele şi acţiunile lor, influenţează mediul de securitate al întregii zone, aşa cum sunt Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan etc., precum şi ţările Peninsulei Balcanice neriverane Mării Negre.

Cu o poziţie geostrategică deosebită, Marea Neagră face legătura naturală între Europa şi Asia, dar şi între Asia Centrală şi Orientul Mijlociu, constituind o legătură comercială vitală şi o importantă zonă de tranzit. Zona Extinsă a Mării Negre este recunoscută, în sistemul de coridoare de tranzit paneuropene, ca o zonă de transport întinsă, ce acoperă Asia Centrală în cadrul Coridorului de transport Europa-Caucaz-Asia (TRACECA), având importante facilităţi de transport legate de canalul Rin-Dunăre-Marea Neagră şi canalul Volga-Don, nemaivorbind de ieşirea prin sud la oceanul planetar.

Marea Neagră are, din punct de vedere strategic, o situaţie specială. Aceasta rezultă, pe de o parte, din poziţia geografică deosebită a acestei mări semiînchise şi, pe de altă parte, din caracteristicile evoluţiilor economice, politice, sociale, culturale şi militare ale ţărilor limitrofe şi zonelor adiacente, de-a lungul mileniilor. Ea s-a aflat, deopotrivă, oarecum, în imediata vecinătate a foaierului perturbator, care se întindea din nordul Mării Caspice până în îndepărtata Manciurie, şi în miezul fierbinte al confruntărilor dintre populaţiile sedentare şi cele migratoare. Cum populaţiile migratoare năvăleau fie prin Nordul Mării Caspice, fie prin sudul acesteia, iar Munţii Caucaz, cu înălţimi de peste 5.000 de metri, se constituiau şi ei într-un obstacol care, de regulă, era evitat, Marea Neagră prelungea acest pinten, obligându-i pe migratori să urmeze cursul dat de primul obstacol, respectiv, de Marea Caspică. Din acest punct de vedere, Marea Neagră s-a aflat cumva în umbra Mării Caspice, chiar dacă, spre deosebire de Caspica, această mare are o deschidere, prin Bosfor şi Dardanele, spre Mediterana şi, de aici, spre oceanul planetar.

Dacă Marea Caspică este considerată ca fiind cel mai mare lac, având o suprafaţă de 400.000 km2, dar cu apă sărată, în schimb, Marea Neagră beneficiază de curenţi de compensare, care aduc ape sărate din Mediterana şi duc apele dulci din Marea Neagră în Mediterana. Marea Neagră s-a aflat şi se mai află încă în urma Mării Caspice şi în ceea ce priveşte resursele energetice. Cel puţin din ceea ce se cunoaşte până acum, Marea Caspică este considerată ca fiind unul dintre rezervoarele principale de hidrocarburi ale lumii, în timp ce Marea Neagră, deocamdată, nu are o astfel de importanţă. S-ar putea însă ca, în ceea ce priveşte resursele de hidrocarburi, explorarea, exploatarea şi transportul acestora, Marea Neagră să nu-şi fi spus încă ultimul cuvânt.

ROMÂNIA, MEMBRĂ A UNIUNII EUROPENE ŞI SECURITATEA ENERGETICĂ A ZONEI MAREA NEAGRĂ – MAREA CASPICĂ

1.1 RUSIA ŞI TENTAŢIA HEGEMONIEI ENERGETICE

Singurele ţări europene exportatoare de gaze naturale sunt Marea Britanie, Olanda şi, într-o mai mică măsură, Danemarca, iar din afara UE, Norvegia. Odată cu creşterea cererii de energie în plan global şi cu dorinţa UE de a-şi asigura securitatea aprovizionării cu resursele energetice necesare, în mare parte din Federaţia Rusă, piaţa internaţională a energiei s-a transformat în favoarea producătorilor, iar preţul la ţiţei - şi, ulterior, la gaze - a crescut. Au existat voci ale unor oficiali americani, care au acuzat Rusia de încercări de intimidare şi şantaj energetic în relaţia cu vecinii (Lituania, Ucraina). Unii analişti sunt de părere că zidul Berlinului, dărâmat în urmă cu 18 ani, a fost înlocuit deja de Moscova cu altul, cel al "petroautoritarismului", care are un efect de încetinire a instaurării economiei de piaţă şi a libertăţilor cetăţeneşti în Rusia.

Creşterea preţurilor la gaze naturale în 2004, 2005 şi 2006 s-a datorat, în principal, creşterii preţurilor la petrol şi produse petroliere derivate, în întreaga lume, iar pe teritoriul CSI şi al ţărilor baltice a avut drept cauză şi creşterea preţului de tranzitare. Totodată, în Europa, preţul la electricitate a reflectat preţul crescut la gazele naturale.

După aprecierile experţilor din Federaţia Rusă, aproximativ o treime din rezervele mondiale de gaze naturale se află în această ţară. Rusia, care nu este membră a OPEC este, în acelaşi timp, al doilea producător mondial de ţiţei. Aproximativ 60% din rezervele ruseşti de gaze sunt controlate de Societatea Gazprom şi filiala acesteia Gazeksport, care deţin, practic, monopolul exporturilor de gaze, în detrimentul unor producători independenţi. Gazprom este pe locul I în lume în ce priveşte producţia şi exportul acestei resurse energetice. Primele livrări de gaze naturale ruseşti în Europa au început după anul 1945 (în Polonia), iar apoi acestea au fost exportate şi pe pieţele din Europa Occidentală, de atunci datând primele contracte de livrare pe termen lung. În anul 2006, gazul rusesc era exportat în următoarele ţări: Belarus, Germania, Ucraina, Armenia, Italia, Turcia, Franţa, Cehia, Slovacia, Polonia, Austria, Finlanda, Bulgaria, România, Serbia şi Muntenegru, Croaţia, Slovenia, Grecia, Elveţia, Olanda, Bosnia şi Herţegovina, FRI a Macedoniei, Belgia, Marea Britanie, ţările baltice şi Republica Moldova. În prezent există însă unele limitări de natură logistică, datorate infrastructurii învechite de tranzit al petrolului şi gazelor spre Europa, dar şi problema caracterului închis al pieţei continentale europene şi a traficului limitat al tancurilor petroliere prin strâmtorile daneze, Bosfor şi Dardanele şi prin Marea Egee.