Sfârșitul Ideologiilor

Introducere

Omul occidental, afirmă Sartori , a devenit, de la o generaţie la alta, tot mai preocupat de aspectele economice ale existenţei. Progresul tehnologic i-a permis acestuia să evolueze ca un animal utilitarist, preocupat de satisfacerea propriilor nevoi. În contextul actual, importanţa covârşitoare nu mai este lupta de clasă, ci dimensiunea economică. Astfel, politica şi ideologiile politice încep să aibă o importanţă tot mai redusă. Daniel Bell este mult mai vehement decât Sartori, el vorbeşte despre un ”sfârşit al ideologiilor”

Putem vorbi într-adevăr despre un sfârşit al ideologiilor? A înlocuit raţionalitatea impulsurile generate de credinţă? Se poate schiţa o ştiinţă socială nouă eliberată de orice conştiinţă ideologică? Sau, dimpotrivă, ideologia există şi trebuie acceptată în teoria şi practica politică contemporană?

Prin referatul de faţă îmi propun să cercetez răspunsurile la aceste întrebări. Dar, pentru a putea enunţa diferitele interpretări, este necesar să explicăm (în linii mari) termenul de ideologie.

Cum definim ideologia?

Majoritatea teoreticienilor subliniază caracterul ambiguu al ideologiei. Ambiguitatea, însoţită de sensul peiorativ al termenului îngreunează enunţarea unei definiţii operaţionale care să cuprindă varietatea sensurilor.

Daniel Bell defineşte ideologia drept un set de credinţe şi convingeri împărtăşite de mişcări sociale radicale. La Bell întâlnim mai ales sensul peiorativ al termenului. Ideologia furnizează certitudini morale înrădăcinate în pasiuni şi emoţii iraţionale şi pe baza cărora ”scopuri nobile sunt utilizate pentru a justifica mijloace imorale” . Nemarxiştii susţin şi ei că ideologia, nu numai că este o doctrină nesusţinută prin argumente raţionale, ci şi o ”schemă prescriptivă ce acţionează astfel încât să anuleze posibilitatea argumentării raţionale” .

McLallan consideră valabilitatea ideologiei o falsă problemă. Autorul porneşte din start de la ipoteza că ideologiile sunt false. Această lipsă de adevăr ”nu este cauzată atât de originile sau funcţiile ei, cât mai degrabă de statutul său ontologic şi de tendinţa sa de a viza lucruri care pur şi simplu nu există” .

Marx şi Engles folosesc termenul de ideologie în sens pozitiv, cu semnificaţie de filosofie sau teorie. Ei au folosit de asemenea termenul pentru desemnarea structurii spirituale a societăţii, ca aspect al suprastructurii, faţă de structura sa economică, materială. Cei doi consideră că diviziunea dintre munca materială şi munca spirituală are un rol important în formarea conştiinţei ideologice. Bell este de părere că ideologia în generel, şi marxismul ca formă desăvârşită de cristalizare a falsei conştiinţe ideologice, ”contribuie la accentuarea alienării umane, creează o lume falsă şi înşelătoare, un univers populat de fantasme şi halucinaţii menite să narcotizeze masele” .

Sartori arată că filosofiile pot să ia forma ideologiei atunci când este vorba de modul în care sunt sintetizate şi simplificate la nivelul discursului pentru scopuri mobilizatoare. Însă filosofiile care sunt diseminate ca ideologii sunt ideologii la final, şi nu din start. ”Eu când spun idee, chiar înţeleg idee, ideal, când înţeleg ideal, filosofie când înţeleg filosofie” . Astfel, prin ideologie, Sartori înţelege un sistem de idei şi de idealuri transformate în credinţe. Această transformare presupune ca ideile să nu mai fie gândite, ci ”crezute”, ceea ce înseamnă că devin foste idei, idei goale, exprimate pe negândite. Ideile transformate în credinţe sunt idei fixe, obiect de cult şi nu de reflecţie. Ceea ce explică că ideologiile (şi nu ideile) sunt cele care au putere mobilizatoare. Viceversa, explică Sartori, dacă un sistem de idei etico-politic nu capătă forţă mobilizatoare, atunci nu reuşeşte să devină ideologie. Sartori preia această ipoteză de la Gramsci, pentru care ideologiile sunt ”forme de popularizare filosofică care duc masele la acţiune concretă, la transformarea realităţii” .

Sfârşitul ideologiilor?

Daniel Bell afirmă că ideologia, cândva o călăuză în acţiune, ”a devenit acum o fundătură, un drum fără ieşire” . În construirea tezei sale, Bell analizează raportul dintre raţiune şi credinţă. Multe concepte au încetat în timp să mai fie tabuuri. Ideologiile totale – ”religiile sociale” sunt perimate. Finele secolului al XIX-lea a dus la o pulverizare totală a marilor ideologii. Bell enumeră evenimentele care au dus la procesul de destrămare a ideologiilor. Pe de o parte sunt procesele spectacol de la Moscova, pactul sovieto-german din 1939, lagărele de concentrare, zdrobirea revoluţiei maghiare din 1956, agonia sistemelor de tip sovietic, iar pe de altă parte modificările structurale ale capitalismului şi constituirea statului bunăstării generale (Welfare State). Sfârşitul ideologiei înseamnă pentru Bell ”debarasarea de fanatisme, de noţiuni mistificatoare”, eliminarea acelui lanţ de ficţiuni politice pe care Raymond Aron le numise ”opiumul intelectualilor”. În lumea occidentală, arată Bell, există ”astăzi un larg consens între intelectuali asupra chestiunilor politice: acceptarea Statului Bunăstării, dezirabilitatea unei puteri tot mai descentralizate, sprijinul acordat unei economii mixte şi ataşamentul faţă de idealurile pluraliste. Din acest punct de vedere, se poate afirma într-adevăr că era ideologică s-a încheiat” .