Sistemul de Partide în România

In spatiul romanesc, aparitia primelor formatiuni politice a avut loc sub presiunea mai multor factori de ordin intern si extern. Astfel, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si chiar inceputul secolului al XIX-lea, scena politica internationala se afla inca sub auspiciul ideilor inovatoare ale Revolutiei franceze, fiind strabatuta de principii democratice precum ,,regele domneste dar nu guverneaza” si libertatea si egalitatea tuturor cetatenilor. Sub influenta acestor idei si clasa romaneasca avea sa fie cuprinsa de febra spiritului revolutionar, mai ales datorita unor factori interni precum dominatia fanariota a carei indatoriri devenisera din ce in ce mai impovaratoare. Astfel, au luat nastere primele grupari politice romanesti sub numele de ,,partide” alcatuite din boierimea liberala a principatelor si a caror principala menire era acea de elaborare a unor memorii adresate marilor imperii limitrofe: Rusia, Austria, Turcia in vederea eliberarii de sub dominatia fanariota.

In perioada cuprinsa intre cele doua revolutii de la 1821 si respectiv 1848, avantul liberalismului a crescut semnificativ mai ales datorita unei remarcabile dezvoltari spiritualo-culturale si a aparitiei unei generatii culte, luminate ce trebuia să fie în măsură să preia conducerea ţării în toate ramurile vieţii publice. Exponenti ai liberalismului, ei au pregătit şi declanşat revoluţia de la 1848, elaborându-i programul şi motivând justeţea luptei pentru cauza naţională, ca şi pentru libertatea tuturor categoriilor lor sociale. De asemenea, ei au fost cei mai importanti promotori ai modernitatii. Fruntasii revolutiei romanesti s-au constituit în comitete naţionale sau revoluţionare cunoscute initial sub numele de ,,partid liberal” dar care in realitate nu reprezentau decât grupări politice incipiente pentru un veritabil partid modern. Anii de dupa terminarea revolutiei pasoptiste au deschis calea unor noi afirmari ale partidei nationale, alcătuită din diferite grupări politice, de la liberalii radicali, moderaţi şi democraţi, până la conser¬vatorii democraţi. Intre acestia au inceput sa apara sciziuni odata cu Unirea principatelor de la 24 ianuarie 1859, cand pe scena politica romaneasca incep sa apara o serie de confruntari intre adeptii liberalismului si conservatorismului dar si in interiorul acestor grupari. In general, doctrina liberală se opunea ireductibil celei conservatoare, prin promovarea unei largi deschideri spre emanciparea şi împroprietărirea ţărănimii şi înzestrarea ei cu drepturi politice. Disputa s-a purtat îndeosebi în cadrul Corpului legiuitor unde preponderenţa conservatorilor a împiedicat rezolvarea problemei statutului ţărănimii, ceea ce i-a determinat pe liberali să-i înfrunte prioritar în direcţia construcţiei instituţional-politice a statului In cadrul gruparii liberale, in timpul lui Cuza s-au evidentiata gruparea moderata si cea radicala, cea din urma cunoscuta sub numele de ,, monstruoasa coaliţie” a carei scop era impiedicarea instaurarii unei domnii personale.

După înlăturarea lui Cuza la 11 februarie 1866, grupările liberale, cu excepţia „cuziştilor”, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, şi o parte a conservatorilor au fost preocupate de edificarea unui regim monarhic-constituţional. Astfel, constitutia de la 1866 a fost apreciata ca fiind una din cele mai progresiste ale vremii, ea reflectand prin principiile care au inspirat-o şi prin prevederile ei compromisul dintre forţele care acţionau pe scena vieţii politice din România – liberalii şi conservatorii.

Pe de o parte se observa prezenta unor largi drepturi individuale si cetatenesti dar fara o specificare a masurilor lor de garantare dar de pe alta parte, constitutia adoptase un sistem electoral bazat pe un cens electoral foarte ridicat care scosese in afara vietii politice si a reprezentarii parlamentare cea mai mare masa a populatiei tarii. Putem spune ca odata cu venirea la tron a principelui Carol si adoptarea constitutiei, viata politica romaneasca intrase pe fagasul regulilor constitutionale. Cu toate acestea, viata politica din acea perioada s-a caracterizat prin instabilitate, intrucat la conducerea ţării se vor schimba 10 guverne şi se vor efectua circa 30 de remanieri, fapt care nu face decat sa evidentieze slabiciunile gruparilor politice incapabile sa formeze majoritati parlamentare omogene. De asemenea, venirea la putere a guvernului conservator, condus de Lascăr Catargiu în martie 1871 în România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, a reprezentat nu numai cristalizarea stabilităţii guver¬namentale, dar şi progresiva concentrare a marilor formaţiuni care aveau să domine viaţa politică până la primul război mondial

Putem spune ca formarea partidelor politice moderne la sfarsitul secolului al XIX-lea , dupa model apusean, devenise un fapt indispensabil progresului societatii romanesti. In acest sens, I. C. Bratianu afirma intr-un discurs tinut in Parlament in 1905 ca ,, Partidul Naţional – Liberal a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut, rând pe rând, organul de execuţie al necesităţilor vitale ale României şi prima nevoie la care a trebuit să răspundă, care pe toate le precedă şi pe toate le rezumă, de la care şi-a luat chiar numele lui de naţional – liberal, a fost nevoia de a asigura existenţa naţională a românilor”.

In general, putem spune ca in secolul al XIX-lea Romania facuse primii pasi, mai ales datorita lui Carol I, spre constituirea unui regim democratic veritabil. Cu toate acestea , constitutia din 1866 inca nu stipula un principiu democratic fundamental: pluripartidismul. Spun asta pentru ca viata politica romaneasca de la acea perioada se caracteriza prin dominatia a doua mari partide, cel conservator si cel liberal. Altfel spus, sistemul politic era unul bipartid, cele doua partide mentionate anterior disputandu-si puterea. In ceea ce priveste partidul liberal, acesta a fost infiintat in anul 1875 iar presedintii lui in ordine cronologica au fost Ion C. Brătianu (până în 1882-1883 împreună cu C. A. Rosetti şi singur până în 1891), Dimitrie C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I. C. Brătianu (1909-1927), iar apoi de Vintilă I. C. Brătianu, I. G. Duca şi Constantin I. C. Brătianu.. Sloganul acestui partid era ,,prin noi insine” si urmarea modernizarea societatii romanesti prin reforme inovatoare.

Referitor la partidul conservator, acesta a luat fiinţă sub aspect strict organizatoric la 3 februarie 1880, la conducerea sa aflandu-se : Manolache Costache Epureanu (1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), Gheorghe Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). Partidul Conservator s-a sprijinit îndeosebi pe marii proprietari de pământ, pe burghezia comercială şi desigur pe un segment important al intelectualităţii si a avut drept slogan ,,cu pasi marunti”

Dupa Primul Razboi Mondial, Romania trece la o alta etapa a evolutiei ei catre un regim democratic veritabil prin adoptarea unei noi Legi fundamentale in anul 1923. Aceasta prevedea una din cele mai democratice principii si anume trecerea de la un sistem bipartidist la unul pluripartidist. Consecintele modificarii sistemului politic au fost majore intrucat desi acest principiu era indispensabil unui regim democratic, indirect prin faramitarea partizana, exacerbarea extremismului si a politicianismului, el a condus mai tarziu la instalarea partidului unic asa cum vom vedea mai incolo.