Sistemul Politic al Venezuelei

1. INTRODUCERE. ETAPE DE FORMARE A STATULUI

La sfârşitul secolului al şaisprezecelea s-a stabilit definitiv conducerea colonială în teritoriile din nordul Americii Latine. Mai multe încercări eşuate de revoltă nu au făcut decât să întărească influenţa spaniolă în zonă. Provinciile existente erau guvernate alternativ de către Audienţa Regală Santo Domingo şi Santa Fe de Bogotá. În 1717 aceste provincii au constituit Viceregatul Noua Grenadă şi au format o entitate autonomă Căpitănia Generală Venezuela în 1777.

Obţinerea independenţei. La finele secolului al XVIII-lea, odată cu independeţa SUA şi revoluţia franceză, antipatia faţă de centralismul politico-economic al metropolei a inspirat primele mişcări independiste în Venezuela.

Data de 19 aprilie 1810 marchează începutul revoluţiei venezuelane. Căpitanul general al Venezuelei la acea dată, Vicente Emparan, a fost destituit, după care s-a creat Adunarea Supremă din Caracas – prima formă de guvern autonom. Adunarea a guvernat până la 2 martie 1811, când s-a instituit primul Congres Naţional. Congresul a numit la conducere un triumvirat format din Cristobal Mendosa, Juan Escalona şi Baltasar Padron. La câteva luni după aceasta, la 5 iulie 1811 se semnează Declaraţia de Independenţă. Prima Republică a suferit totuşi eşec din cauza reacţiei regale.

Mişcarea de eliberare naţională va avea un nou impuls în 1813, odată cu expediţia militară a lui Simon Bolivar. După publicarea controversatului Decret despre Război şi Moarte , în urma unor lupte cu regaliştii, la sfârşitul Campaniei, Bolivar a intrat în Caracas unde a fost denumit Eliberator şi unde a fost proclamată cea de-a Doua Republică. Un an mai târziu, o rebeliune fidelă Coroanei Spaniole a reuşit să forţeze populaţia să emigreze în partea de est a ţării, lăsând capitala în mâinile regaliştilor, ceea ce a dus la căderea celei de-a Doua Republici.

În martie 1816, a fost iniţiată Expediţia Cayos pentru eliberarea părţii centrale a ţării. După ce a reuşit ocuparea oraşului Angostura , cu ajutorul trupelor republicane, au fost reinstituite instituţiile de stat, creându-se cea de-a Treia Republică. În 1819 s-a încercat reorganizarea statului prin instalarea Congresului din Angostura, care a avut ca efect crearea Marii Columbii.

Marea Columbie. Gran Colombia, conform Legii fundamentale, integra Venezuela cu vice-regatul Noua Grenadă, Provincia Liberă a Guayaquil şi, ulterior, Audienţa Quito. În august 1821 a fost instituită Constituţia de la Cucuta prin care s-a organizat statul la nivel politic. Simon Bolivar a fost ales preşedinte, iar vice-preşedinte a devenit Francisco de Paula Santander. Bolivar şi-a continuat campaniile militare la sud, prin care a obţinut eliberarea Peru-ului şi crearea Boliviei.

Discrepanţele dintre unionişti (Bolivar) şi federalişti (Santander) tensiona ordinea internă a noului stat. Pe fundalul crizei economice, a infrastructurii defectuoase, a diferenţelor de interese şi a dorinţei de autonomie din partea venezuelanilor s-au constituit germenii secesiunii. Cosiata din 1826, condusă de generalul Paez, a generat guvernarea prin decret a lui Bolivar începând cu 1828, dar aceasta n-a împiedicat în final separarea definitivă a Venezuelei datată cu 1829. În mai 1830 se instalează Congresul Constituent al Venezuelei în Valencia, care a adoptat o constituţie prin care se consolidează separarea de Marea Columbie şi naşterea Republicii Venezuela.

2. DE LA CAUDILISM LA DICTATURĂ

Caudilismul şi Războiul Federal. Cea mai importantă figură politică a nou-născutei naţiuni independente a fost Jose Antonio Paez, care s-a autoproclamat Preşedinte în 1831. Acesta reprezenta Partidul Conservator din care făceau parte, în majoritate, militari de rang înalt, veterani ai războiului de independenţă. În 1835, puterea a fost transmisă lui Jose Maria Vargas, primul civil în fruntea ţării, dar schimbarea n-a fost susţinută de militarii de orientare liberală. Ultimii au organizat o rebeliune împotriva guvernului, cunoscută sub numele de Revoluţia Reformelor. Vargas a abdicat în 1836, mandatul său fiind continuat de către Carlos Soublette.

Paez a fost reales în calitate de preşedinte în 1838, într-o perioadă de opoziţie liberală crescândă a lui Antonio Leocadio Guzman. Soublette a redevenit preşedinte în 1843, iar în 1847 a fost ales generalul Jose Tadeo Monagas cu aportul temporar al conservatorilor. El a asigurat mandatul la preşedinţie a fratelui său, Jose Gregorio Monagas, în 1851, cel care a proclamat abolirea definitivă a sclavagismului în 1854. Jose Tadeo a revenit în fruntea statului în 1855, dar regimul său autoritar a fost suprimat prin Revoluţia din Martie din 1858, condusă de Julian Castro. Decretele noului guvern au creat nemulţumiri în rândurile liberalilor, iar instabilitatea politică a făcut iminentă escaladarea unui conflict militar cunoscut sub numele de Războiul Federal. Fiind mai mult un război de guerilă, acesta s-a încheiat în 1863 prin semnarea Tratatului de la Coche care a reprezentat punctul culminant al Războiului Federal şi accederea liberalilor la putere. Juan Crisostomo Falcon, devenit președinte, a promulgat Decretul cu privire la Garanții, prin care se abolește pedeapsa cu moartea, Venezuela devenind astfel primul stat din lume cu o asemenea practică.