Statutul și Rolul Teoriei Politice în Știința Politică

În primul rând, ar trebui explicat în câteva cuvinte ceea ce reprezintă termenul de „teorie politică”, pentru a ne face o idee despre ceea ce vom vorbi în continuare. Aşadar, teoria politică reprezintă o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor guvernământului, asupra situaţiilor în care se impune schimbarea instituţiilor politice, a modului în care se poate face o asemenea schimbare sau asupra relaţiilor individ-societate, stat-societate civilă, putere-legitimitate etc. Teoria politică are rolul de a evalua, explica şi/sau prevedea fenomenele politice.

Atunci când, în 1903, ştiinţa politică a fost creată ca o disciplină profesională distinctă, având printre cele şase subdomenii ale ei teoria politică însăşi, aceasta din urmă nu prea era privită ca o activitate de gen aparte. La sfârşitul secolului al XIX-lea, studiul „ştiinţific” al politicii era eminamente istoric, evoluţionist şi comparativ, urmând perspectele lui Hegel, Comte şi Spencer.

Începând de la cumpăna dintre veacuri, teoria politică a devenit studiul istoriei gândirii politice din Grecia antică până în prezent. Accentul era pus pe evoluţia ideilor democratice şi a înţelegerii ştiinţifice a politicului. Se considera, de asemenea, că studiul teoriei politice furnizează un bagaj de concepte analitice necesar cercetării ştiinţifice a politicului privită în esenţă ca o ştiinţă aplicată a reformei politiceşi guvernamentale, a controlului social şi a educaţiei civice.

Prin „teorie politică” se înţelegea în principal o sferă de probleme care în mod tradiţional făcuse parte din domeniul ştiinţei politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi studiul acestei problematici. Practicanţii ştiinţei politice îşi luau îndeobşte ca obiect de cercetare statul şi, în manieră hegeliană, îşi împărţeau preucupările între teorie şi practică, ori între dimensiunea subiectivă şi ideaţională a statului şi dimensiunea lui instituţională sau obiectivă. Teoria politică era, de asemenea, depozitarul acelei părţi din programa universitară tradiţională care cuprindea studiul clasicilor sau filosofia morală şi etică, întrucât acestea vizau politica şi educaţia. Conceptul generic de teorie politică desemna anumite tipuri de aserţiuni şi genuri de literatură, precum şi idei din şi despre politică.

Pe la începutul anilor 1920 accentul s-a deplasat spre crearea unei ştiinţe mai analitice, descriptive şi explicative ( dar eminamente practice, în această perioadă de ideologie „progresivistă” ); teoria politică era totuşi studiată şi predată ca istorie a ideilor politice şi a relaţiilor lor cu instituţiile politice în diverse contexte sociale şi istorice .

Problemele interne şi internaţionale din anii 1930 au mutat centrul preucupărilor de la chestiuni metateoretice privitoare la ştiinţa politicii spre alte genuri de probleme. Teoria politică a rămas în principiu studiul istoriei teoriei politice, acordând o atenţie considerabilă articulării ideilor democratice liberale, dezvoltării lor istorice, contrastului dintre ele şi aberaţiile totalitare ale nazismului, fascismului şi comunismului, identităţii lor cu anumite principii ştiinţifice .

De-a lungul anilor 1950 controversa în jurul behaviorismului şi-a găsit deseori cea mai clară expresie în dezbaterea privitoare la teoria politică. Behavioriştii susţineau că tot ce a reprezentat înainte de anii 1950, teorie politică, reprezintă o relicvă a trecutului şi un obstacol în calea progresului cercetării ştiinţifice veritabile. Dintre dezbaterile dintre behaviorişti şi susţinătorii vechii teorii politice, aveau să ia naştere multe din imaginile ulterioare ale teoriei politice fie ca activitate angajată de critică şi restructurare a vieţii politice, fie ca modalitate a ştiinţei cognitive.

Pe la mijlocul anilor 1960, behaviorismul câştigase o poziţie dominantă în disciplina teoriei politice. Deşii teoria politică ştiinţifică şi cea tradiţională au rămas în cursul acelui deceniu pe poziţii antagoniste, drumurile lor au tins într-o măsură din ce în ce mai mare să se despartă . Către sfârşitul anilor 1960 s-a ajuns la o divizare oficială a teoriei politice în trei părţi : istorică, normativă şi empirică. Încep să se facă auzite din mai multe tabere critici la adresabehaviorismului pentru că promova formula „ştiinţei pure”, dezinteresându-se de problemele sociale şi politice presante ale perioadei.

Anii 1970 şi 1980 în ştiinţa politică s-a pus mai puţin accentul pe metoda şi tehnicile ştiinţifice, arătându-se mai preucupată de responsabilităţile publice ale disciplinei şi de problemele politice practice.