Teoria Democrației

Aspecte conceptual – istorice

Termen politic antic, democraţia semnifică la origine – în Atena clasică – cârmuirea de către popor, de către demos. În uzul curent se poate referi la cărmuirea populară sau la suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ sau la o guvernare participativă directă, ba chiar şi (nu întru totul corect) la guvernământul republican sau constituţional, adică la guvernământul conform legii. Democraţia a intrat în clasificarea standard a formelor de regim din vechime ce faceau deosebirea în functie de numărul celor aflaţi la conducere; astfel avem monarhia (cârmuirea exercitată de un singur individ), aristocraţia (formată dintr-o minorotate) şi democraţia (puterea celor mulţi).

Democraţia modernă a apărut în urma luptelor religioase ale calviniştilor din secolul al XVII-lea, mai ales in Scoţia, Anglia şi Olanda, zone în care comunitatea s-a impus ca susţinător al vieţii religioase şi politice, mai apoi transparând in teoriile iluministe, mai ales în teoriile cu privire la libertate şi egalitate şi la importanţa normativă a gândirii raţionale a individului. Fundamentale în acest sens au fost teoriile lui J. J. Rousseau despre suveranitatea poporului ca drept unic şi inalienabil.

Începând din secolul al XVIII-lea, democraţia a devenit un etalon dominant după care erau judecate regimurile, nemaifiind doar una dintre multiplele forme de regim. În această perioadă, teoria şi practica democratică s-au concentrat asupra lărgirii drepturilor politice, văzând în votul universal o condiţie a acelei egalităţi naturale dintre toate fiinţele omeneşti, preconizată de tradiţia contractului social.

În Occident, odată cu triumful votului universal la începutul secolului al XX-lea, teoria şi practica democraţiei au abordat chestiuni privind edificarea democratică a naţiunilor. Problema naţională a fost ridicată de aspiraţia la independenţă a ţărilor din lumea până atunci colonizată. Afirmarea independenţei naţionale a fost reformulată în termeni democratici prin identificarea democraţiei cu dreptul la autodeterminare colectivă, şi nu cu autoguvernarea reală. În consecinţă, chiar şi atunci când nou-formatele lor guverne interioare nu erau democratice, naţiunile eliberate de foştii lor stăpâni coloniali se declarau adesea democraţii sau republici populare.

Definirea şi înţelegerea modului de funcţionare al democraţiei a suscitat un mare interes pentru o multitudine de gânditori şi teoreticieni politici, şi tocmai din acest motiv există o varietate foarte largă de definiţii, principii, valori şi modele de funcţionare ale acestei forme de guvernare, dar, din toată literatura de specialitate se pot extrage câteva principii şi valori care s-au dovedit a fi vitale pentru ca un regim să poată fi catalogat drept democratic.

În primul rând, elementul central al oricărui sistem politic, statul, trebuie să se bazeze şi să funcţioneze conform legii, adică să fie un stat de drept. Existenţa pluralismului şi pluripartidismului politic şi ideologic constituie şi ea un principiu sine qua non al democraţiei. Orice regim democratic trebuie să aibă la bază o Constituţie care să stipuleze şi să garanteze drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, principiile deţinerii şi exercitării puterii (principiul separaţiei puterilor în stat fiind de o majoră importanţă) etc. De asemenea, democraţia nu poate fi concepută într-un mod abstract, tocmai de aceea ea trebuie să cuprindă toate sferele societăţii, de la nivel micro la nivel macro social. Instituţiile locale şi centrale trebuie să respecte interesele cetăţenilor şi să acţioneze în conformitate cu acestea, respectând în egală măsură drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

După cum afirma şi Robert Dahl, atunci când se discută despre democraţie, ceea ce produce cea mai mare confuzie în rândul oamenilor, este faptul că democraţia reprezintă atât un ideal, cât şi o realitate. În concepţia sa, democraţia este un proces în cadrul căruia cetăţenii obişnuiţi exercită un control relativ mare asupra liderilor lor. Tocmai pentru a clarifica viziunea asupra acestui sistem de guvernare, autorul schiţează câteva criterii care ar trebui îndeplinite de o formă de conducere, pentru ca aceasta să poată fi numită democraţie: