Teoria despre Autoritatea Politică

Introducere

În sens larg, autoritatea este o noţiune aplicabilă unor domenii diverse. În sens restrâns, autoritatea este circumscrisă oricărui tip de organizare, majoritatea teoreticienilor fiind de acord că autoritatea este un rezultat fie al nevoii de organizare, fie un rezultat al organizării.Mai specific, autoritatea ca relaţie socială între cel puţin doi actori, bazată pe un principiu de legitimitate, în care unul dintre actori acceptă să-şi modifice comportamentul, recunoscând voinţa activă a celuilalt în virtutea principiului de legitimitate. Altfel spus, autoritatea este o relaţie socială între un agent activ şi unul pasiv, în care agentul activ are dreptul de a comanda iar agentul pasiv recunoaşte acest drept în virtutea unui principiu de legitimitate, pentru atingerea unei finalităţi comune. Întotdeauna autoritatea presupune o legitimitate şi o responsabilitate (care asigură legătura cu o legalitate).

Autoritatea ca putere legitimă

Dacă privim autoritatea ca putere legitimă, găsim analiza clasică a lui Max Weber care distinge trei forme ale autorităţii:

Autoritatea tradiţională

Autoritatea tradiţională se referă la faptul că un ordin este autorizat dacă se conformează la tradiţie. Acesta poate fi înţeleasă fie ca o manieră de a face, a fi sau a simţi la care cei ce receptează acest gen de ordin se aşteaptă, fie ca şi legătură care le permite să se supună fără a-şi pierde identitatea Autoritatea charismatică

Se referă la faptul că un ordin este receptat ca autoritativ deoarece acela care îl emite este înzestrat cu un şarm (charismă) irezistibil. Avem de-a face în acest caz cu o legătură preponderent afectivă, căci cei ce urmează conducătorul charismatic manifestează entuziast şi pasional sprijinul pe care îl acordă conducătorului respectiv.

Autoritatea raţional-legală

Se referă la faptul că ordinul este autoritativ în virtutea unei proceduri, cod, reguli sau sintaxe, care pot fi explicitate oricând într-o manieră convenabilă.

1. Conceptul de autoritate politică

1.1. Putere şi legitimitate

Dacă încercăm să observăm în ce fel utilizează în mod obişnuit oamenii expresia

„a avea autoritate”, nu va fi greu să notăm că există cel puţin trei sensuri. Într-un prim caz,

zicem că a avea autoritate înseamnă a avea dreptul de a „conduce”, de a face legi,

reglementări, a judeca şi a-i pedepi pe cei care nu se comportă conform acestor standarde,

înseamnă a putea repara nedreptăţile făcute, a avea dreptul de a da permisiuni etc. Nu e de

aceea întâmplător că vorbim despre autorităţile statului – despre faptul că reprezentanţii

instituţiilor statului au autoritate în acest sens. (Şi de asemenea, că dacă de exemplul

guvernul emite o reglemantare pentru care nu era abilitat, spunem că nu avea autoritate în

acest sens.) Dar spunem de asemenea că au autoritate şefii în faţa subordonaţilor, sau

părinţii în faţa copiilor etc.

Într-un al doilea sens, observăm că oamenii folosesc expresia „a avea autoritate”

pentru a indica faptul că cineva are o permisiune: are un drept creat de permisiunea de a

face ceva (care în mod obişnuit este interzis). De exemplu, un director îi dă permisiunea

secretarei să deschidă corespondenţa care vine pe numele său: ea are în acest caz

autoritatea să deschisă corespondenţa. (În acest sens putem citi de exemplu în Noul

Testament: „Şi vorbind au zis către El: Spune-ne şi nouă, cu ce putere faci acestea, sau

cine este Cel care Ţi-a dat această putere- – Luca, 20, 2.)

Într-un al treilea sens, a avea autoritate înseamnă a fi expert într-un domeniu, a

putea să garantezi încrederea într-o informaţie, autenticitatea în ceva etc. Vorbim de pildă

despre faptul că cineva este o autoritate în domeniul fizicii, sau că a fost publicată o ediţie

de autoritate a operelor lui Eminescu etc. În acelaşi sens spunem că medicul are autoritate

în faţa pacientului, sau că profesorul are autoritate ştiinţifică în faţa studentului.

Să luăm un exemplu pentru a vedea cum diferă faptul de a avea autoritate în primul

sens, în raport cu al treilea: dacă şeful îţi cere să nu mai fumezi în birou, vei face aceasta –

dar nu pentru că ai renunţat la propria judecată, ci pentru că eşti obligat să accepţi ceea ce

îţi cere. Faptul că te comporţi acum altfel nu depinde de conţinutul cererii şefului, ci de

faptul că cel care ţi-a cerut ceva are o anumită poziţie. Dar dacă doctorul (ca expert) vine

şi îţi spune: nu mai fuma, nu mai contează ceea ce crezi: îţi vei modifica modul în care te

comporţi pentru că accepţi că ceea ce spune doctorul este corect: acum este esenţial

conţinutul a ceea ce spune doctorul.

Acum să încercăm să vedem dacă aceste observaţii ne permit să înţelegem ce este

autoritatea politică. Autoritate politică pot avea în primul rând reprezentanţii statului, ai

instituţiilor acestora. Dar o astfel de autoritate o pot avea şi alte persoane: reprezentanţi ai

sindicatelor, ai patronatelor, ai ong-urilor etc. În contexte în care în chestiune este

cooperarea dintre oameni ideea de autoritate în sens politic devine extrem de importantă.

(De pildă, în obştile tradiţionale, ori în general în contextele în care oamenii trebuie să

coopereze pentru a gestiona un bun comun.) În cele ce urmează vom analiza însă, ca un

caz paradigmatic, autoritatea pe care o au oficialii statului. E important să reţinem aici

următorul lucru: spunem că au autoritate persoane individuale (în particular, oficialii

statului); dar de asemenea am putea spune că au autoritate instituţiile statului. Iar oficialii

care reprezintă o instituţie cu autoritate au la rândul lor autoritate. În acest al doilea caz,

sarcina noastră este aceea de a determina în ce cazuri putem spune că o instituţie are

autoritate.