Teorii Geopolitice

Trăsătura caracteristică a gândirii geopolitice este corelarea între marile generalizări geografice cu cele istorice. În studiul diacronic al geografiei, propriu teoriilor geopolitice de la începutul secolului XIX, istoria nu este concepută ca o serie de cazuri unice şi irepetabile sau ca un joc al întâmplării sau imprevizibilului, în care poziţia dominantă este cea a omului, ci ca un proces raţional pe care ştiinţa trebuie să-l interpreteze la scară mondială în scopul facilitării acţiunii politice a statelor. Exact în termenii în care istoria este concepută de curentele idealiste contemporane. Cursul istoriei este influenţat de raporturile de putere, care nu se bazează doar pe factorii materiali sau naturali, ci şi pe cei antropici şi sociali, psihologici, culturali, ideologici, tehnologici etc.

Teoriile geopolitice ale puterii continentale, cum sunt cele privind puterile maritimă, peninsulară, aerospaţială, care au dominat prima parte a secolului XX, exercitându-şi influenţa chiar şi pe timpul războiului rece, au fost puse în discuţie de la sfârşitul confruntării bipolare şi de mutaţiile calitative care s-au produs ca urmare a dezvoltării tehnologice, care întotdeauna a dematerializat şi deteritorializat fundamentele de putere şi de bogăţie, dislocând şi schimbând echilibrele politice, strategice şi economice mondiale.

Teoriile geopolitice examinate pornesc de la contrapoziţia dintre uscat şi mare, dintre puterile continentale şi cele maritime, dintre popoarele zonelor temperate şi cele din zonele reci şi aride, punându-se în optica specifică a intereselor politice ale statelor naţionale sau a imperiilor aflate în competiţie pentru controlul şi dominaţia lumii şi ţinând cont de mutaţiile apărute în raportul de forţe internaţional şi de evoluţia tehnologică, mai ales în sectoarele telecomunicaţiilor, transporturilor şi tehnicii militare. Este vorba, de fapt, de teorii mai degrabă politice decât geografice, care, în multe cazuri, încearcă să demonstreze că susţin politica externă şi militară determinate de raţiuni întâmplătoare şi, deci, în nici un caz, cu caracter geopolitic.

Germanul FRIEDRICH RATZEL (1844-1904), care poate fi considerat fondatorul geografiei politice, concepe omul şi natura drept componente ale unui unic proces tehnologic, în care ambele ocupă şi dezvoltă un rol esenţial. Geografia lui RATZEL este o filosofie darwiniană a spaţiului, întrucât este însufleţită de teoria evoluţiei speciilor şi luptei pentru supravieţuire filtrată de-a lungul opticii sociale a lui HERBERT SPENCER.

Într-un altfel de proces, statul este perceput ca un organism biologic, dezvoltând un rol central. RATZEL ar fi dorit ca politicienii să fi urmat obligatoriu şcoala geografilor tocmai pentru a înţelege semnificatul spaţial al deciziilor lor. Înainte de a fi geograf, RATZEL era un patriot în slujba Germaniei, făcând parte din Liga Pangermanică, Comitetul Colonial şi al celui pentru dezvoltarea flotei, ultimul destinat susţinerii iniţiativelor amiralului von TIRPITZ de construire a unei marine militare de amploare, în măsură să se opună celei britanice. RATZEL era un susţinător fervent al cuceririlor coloniale în Sud şi al expansiunii comerciale şi teritoriale spre Est. Refuza determinismul geografic, susţinând importanţa voinţei Statului în scopul realizării unităţii dintre teritoriu şi naţiune. In concepţia sa, spaţiul şi frontierele nu sunt statice, ci într-o continuă dinamică. Alături de cele două coordonate fizice – spaţiul şi dispunerea în raport cu care trebuiesc studiate fenomenele politice, există, conform teoriei lui RATZEL un al treilea şi cel mai important factor care valorizează datul cantitativ al spaţiului şi cel calitativ al poziţiei geografice. Este vorba aici de aşa-zisul „sens al spaţiului” (RAUMSINN), care înseamnă ceva înnăscut, derivat din cultura şi istoria fiecărui popor. Fiecare popor, spune RATZEL are nevoie de spaţiu şi din aceasta derivă conflictualitatea dintre diferite popoare şi tendinţa de expansiune teritorială, precedată întotdeauna de cea comercială. Totodată, el se plasează astfel la baza dezvoltărilor succesive ale geopoliticii. Trebuie subliniat că în punctul esenţial al teoriei sale, deci în încercarea de individualizare a inamicului principal al Germaniei, între Anglia şi Rusia, RATZEL, aşa cum va face în consecinţă Hitler, va mininaliza Rusia, spre deosebire de tradiţia pangermană a şcolii geopolitice din Munchen şi de teoriile musoliniene ale „locului sub soare” şi „statelor proletare”, care individualizau ca principal inamic „puterile plutocratice anglosaxone”.

Politologul şi sociologul suedez RUDOLPH KJELLEN (1864-1922) este primul care foloseşte termenul de geopolitică şi poate fi considerat un intermediar între FRIEDRICH RATZEL şi marea şcoală geopolitică germană a lui KARL HAUSHOFER. KJELLEN este cel care a folosit prima dată termenul „Geopolitik” în anul 1899, într-un articol în legătură cu graniţele Suediei. În mod succesiv el explică aici semnificaţia termenului, definind geopolitica ca fiind una dintre cele cinci categorii care analizează tipurile de state şi relaţiile reciproce dintre acestea (celelalte patru fiind demopolitica, ecopolitica, sociopolitica şi cratopolitica cu referire fiecare la factorii culturali, economici, sociali şi, respectiv, instituţionali). Gândirea lui KJELLEN a fost influenţată şi ea de darwinismul social, de filosofia idealistă germană şi de geografia politică a lui RATZEL. Aceasta combina geografia cu ştiinţa politică şi considera Statul ca un organism teritorial viu, a cărui esenţă este constituită de putere, reluând şi dezvoltând teze susţinute de Leopold von Ranke şi Heirich von Tratschke.

Conform părerii lui KJELLEN, geopolitica aparţine domeniului ştiinţelor politice şi nu al celor geografice şi constituie una dintre cele cinci categorii analitice fundamentale ale Statului, în care populaţia, teritoriul, societatea şi ordinea instituţională interacţionează pentru constituirea unei unităţi organice. Geopolitica unifică alte elemente într-un teritoriu determinat şi este examinată sub trei aspecte: topopolitica, cu referire la poziţia unui Stat în raport cu alte state (Statul „tampon”; central sau periferic; statul maritim sau continental etc.); morfopolitica, cu trimitere la forma teritoriului Statului (preferabil, pentru coeziune statală fiind cel circular, cel mai dezavantajos fiind cel alungit); fizipolitica, cu referire la caracteristicile fizice şi, în primul rând, la dimensiunile teritoriului.

Geopolitica constituie osatura sau „corpul” Statului, care trăieşte doar în măsura în care este dotat cu suflet şi inteligenţă. Acestora le corespund alte patru categorii analitice, fiecare împărţită, la rândul ei, în subcategorii:

„demopolitica”, care cuprinde „etnopolitica”, „pletopolitica” (cu referire la entităţile populaţiei) şi „psihopolitica” (cu privire la caracterul şi valorile poporului);

„ecopolitica” se articulează în „emporopolitica” (sfera de influenţă şi de interese ale statului), „autarhopolitica” (gradul de autosuficienţă) şi „economopolitica” (structura şi mecanismul economiei);

„sociopolitica” cuprinde, la rândul său, „filopolitica” (structuri ale societăţii) şi „biopolitica” (sisteme şi mecanisme ale raporturilor sociale);

„cratopolitica” se împarte în „nomopolitica” (forma instituţională) „praxopolitica” (mecanisme instituţionale) şi „arcopolitica” (structuri interne de putere).

Profund conservator şi filogerman, KJELLEN consideră că naţiunea constituie baza solidarităţii şi coeziunii între cetăţeni. Era convins de necesitatea „naturală” a victoriei germane în primul război mondial. Si-a menţinut părerea chiar şi după înfrângerea Germaniei, prezicându-i revanşa şi susţinând că doar prin germanizarea Europei s-ar putea ajunge la unificarea ei, indispensabilă supravieţuirii civilizaţiei europene în competiţia pe viaţă şi pe moarte cu America şi Asia Orientală.

Teorii ale puterii continentale. De la teoria lui Mackinder la ,,ŞCOALA‘‘ lui HAUSHOFER

Teoriile puterii continentale susţin superioritatea uscatului asupra mării, deci a statelor care reuşesc să domine masa continentală euro-asiatică asupra puterilor maritime, fie periferice, cum sunt Europa şi Japonia, fie externe, cum sunt Statele Unite. Acestea sunt în realitate o raţionalizare a „chestiunii euro-asiatice”, adică a unei posibile alianţe ruso-germane, extins eventual cu Japonia, care a avut o influenţă notabilă asupra antagonismului „natural” anglo-german. Atât britanicul MACKINDER, cât şi germanul HAUSHOFER subliniau că o astfel de alianţă ar fi schimbat istoria lumii, punând în genunchi stăpânirea mării de către englezi.

Într-adevăr, în diferite momente ale secolului XX, alianţa ruso-germană a fost pe punctul de a fi realizată: sprijinul german acordat Rusiei în războiul contra Japoniei, pacea de la BREST-LITOVSK, Tratatul de la RAPALLO şi Pactul Ribbentrop-Molotov fiind cele mai concrete.