Tratatul de la Lisabona

„Va veni vremea când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi”.

Victor Hugo

I Introducere

Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale. Tratatul pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

Semnarea Tratatului de la Lisabona a reprezentat o etapă notabilă în încercarea de

a crea o Europă mai democratică şi mai transparentă, motiv pentru care considerăm importantă incursiunea în evoluţia procesului decizional al Uniunii Europene,în măsura în care recurgerea la procedura codeciziei în cadrul elaborării politicilor europene îi conferă Parlamentului European un rol consolidat şi statutul de „marele învingător” al negocierilor constituţionale.

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv, Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a Tratatelor existente - Tratatul Uniunii Europene (TUE), care îşi va păstra denumirea, şi Tratatul Comunităţilor Europene (TCE), acesta din urmă urmând să fie redenumit Tratatul privind funcţionarea Uniunii (TFUE). Cele două tratate, modificate conform prevederilor Tratatului de la Lisabona, vor reprezenta tratatele de bază ale Uniunii şi vor avea o valoare juridică egală. De asemenea, va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea Energiei Atomice Europene (Euratom). 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii sunt anexate Tratatului de la Lisabona.

Elaborarea Tratatului s-a realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din 21-23 iunie 2007, şi care a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.

Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa.

Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatului Constituţional.

Tratatul de la Lisabona este esenţial pentru a asigura funcţionarea eficientă a Uniunii Europene. În prezent, Uniunea reprezintă 27 de state membre şi mai bine de 490 de milioane de cetăţeni. Reformele propuse de acest Tratat, în special noile aranjamente instituţionale şi mecanismele de lucru, sunt necesare pentru a asigura o Uniune capabilă să facă faţă provocărilor globale şi să răspundă aşteptărilor cetăţenilor europeni, inclusiv cetăţenilor români. România a susţinut activ adoptarea Tratatului, care include cea mai mare parte a inovaţiilor prevăzute anterior de Tratatul Constituţional.

1.1 Scurt istoric

Procesul de globalizare, creând relaţii de interdependenţă tot mai strânse între economiile ţărilor de peste tot din lume, precum şi revoluţia tehnologică din anii 90, incluzând internetul şi noile tehnologii informaţionale şi de comunicare, a dus la revoluţionarea inclusiv a economiei europene şi a vieţii cotidiene a cetăţenilor europeni. Cu toate acestea, la începutul anului 2000, din punct de vedere al competitivităţii, economia europeană prezenţa decalaje importante în special faţă de economia Statelor Unite ale Americii. Ca urmare, şefii de stat şi de guvern reuniţi in martie 2000 la Consiliul European de la Lisabona au adoptat Agenda Lisabona (sau Strategia de la Lisabona), menită să transforme, până în 2010, Uniunea Europeană în „cea mai dinamică şi competitivă economie din lume bazată pe cunoaştere, capabilă de o creştere economică durabilă, generatoare de noi locuri de muncă, mai bune, şi caracterizată printr-o mai mare coeziune socială”.

Prin Strategia de la Lisabona s-a stabilit obiectivul de a obţine o creştere economică de 3% pe an şi de a crea 20 de milioane de noi locuri de muncă până în 2010. De asemenea, Agenda Lisabona stabilea o serie de obiective specifice în domenii precum inovarea, întreprinderile, liberalizarea diverselor pieţe şi protecţia mediului.

Obiectivele stabilite în 2000 erau ambiţioase şi acopereau o întreagă serie de domenii. În ceea ce priveşte ocuparea forţei de munca se urmarea atingerea unei rate a ocupării de 70% si creşterea numărului de femei si de persoane in vârsta care sa activeze pe piaţa muncii. Pentru a încuraja inovarea, obiectivul era de a creste numărul gospodăriilor care sa aibă acces la internet, precum si creşterea cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare. In domeniul întreprinderilor, statele membre trebuiau sa ia mai multe masuri pentru a sprijini întreprinderile mici, inclusiv reducerea birocraţiei cu care se confruntau in desfăşurarea activităţii. Mai mult, se urmarea creşterea concurentei pe piaţa telecomunicaţiilor si liberalizarea pieţelor de gaz si de electricitate. Pentru protecţia mediului, obiectivele includeau reducerea emisiilor de gaze cu efect de sera.

La jumătatea perioadei de implementare a Strategiei Lisabona, în unele ţari europene situaţia economică şi socială părea sa se înrăutăţească, in loc sa se îmbunătăţească. Spre exemplu in Germania si in Franţa şomajul ajunsese la aproximativ 10%, iar creşterea economica europeana se situa sub 2% comparativ cu SUA ce cunoştea o creştere de peste 3%.

Pe de alta parte, nu trebuie negat faptul ca in anumite domenii, in aceeaşi perioada, s-au înregistrat anumite progrese, aşa cum s-a întâmplat cu liberalizarea pieţelor de electricitate, de telecomunicaţii si de servicii financiare.

Pentru a evalua rezultatele implementării Strategiei de la Lisabona, în primăvara anului 2004, Consiliul European l-a însărcinat pe fostul prim-ministru al Olandei, im OK, să conducă un grup de experţi si sa redacteze un raport, cu scopul de a da un nou impuls Strategiei de la Lisabona.

Una dintre principalele concluzii ale Raportul OK, prezentat la Consiliul European din toamna anului 2004, a fost ca rezultatele obţinute au fost dezamăgitoare din cauza „agendei prea încărcate, lipsei de coordonare si a prioritarilor conflictuale”. Mai mult, Raportul sugerează ca vina principala este a statelor membre care nu au avut suficienta voinţa politica de a pune in aplicare reformele necesare atingerii obiectivelor Agendei Lisabona.