Tratatul de la Maastricht

I.Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht, sau Tratatul asupra Uniunii Europene, a fost semnat în februarie 1992, fiind concretizarea dezbaterilor şi a numeroaselor runde de negocieri debutate în 1989.

Actul a intrat în vigoare efectiv în noiembrie 1993, aducând numeroase completări celor trei tratate anterioare (CECO-1951, CEE-1957, EURATOM-1957).

Printre elementele de noutate ale acestui tratat se numără introducerea unei monede comune europene cel mai târziu în 1999, drepturi civice europene (cetăţenia Uniunii), noi competenţe pentru Comunitatea Europeană, puteri suplimentare pentru Parlamentul European şi instituirea unei politici externe, de securitate şi apărare comune.

Statele semnatare ale Tratatului de la Maastricht au fost: Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugaia şi Spania. La acestea au aderat apoi încă 15 state: Austria, Finlanda, Suedia în 1995; Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia şi Ungaria în 2004; Bulgaria şi România în 2007.

Tratatul de la Maastricht se prezintă sub forma unui ansamblu de texte complexe alcătuit din textul propriu-zis al tratatului, la care se adaugă o serie de declaraţii şi protocoale. Unele dintre acestea se referă, de exemplu la UEM şi la politica socială.

Prin acest Tratat, Comunităţile sunt integrate într-un prim pilon, la care se adaugă alţi doi. Cel de-al doilea pilon se referă la Politica Externă şi de Securitate Comună care schiţează o apărare comună europeană.

Al treilea pilon este consacrat mecanismelor de cooperare interguvernamentală în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Primul pilon, Comunităţile Europene, funcţionează în baza principiului subsidiarităţii, potrivit căruia Uniunea nu intervine în unele domenii decât dacă acest lucru nu este făcut eficient la nivel local, regional sau naţional.

Ceilalţi doi piloni se bazează pe principiul cooperării interguvernamentale, ceea ce înseamnă că statele îşi păstrează suveranitatea.

Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor economice comune, şi să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificată de voturi, proiectul marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre şi ale comunităţii, şi să prezinte un raport despre aceasta Consiliului European.

Conform Tratatului asupra Uniunii Europene, obiectivele comune urmărite erau:

• promovarea unui progres economic şi social echilibrat, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere, prin întărirea coeziunii economice şi sociale, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu obiectivul final al introducerii monedei unice;

• afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună şi, pe termen lung, a unei politici de apărare comună;

• întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

• dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;

• menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina în ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.

Tratatul de la Maastricht era alcătuit din două părţi. Prima parte se referea la Uniunea Economică şi Monetară, iar cea de-a doua la Uniunea Politică .

Obiectivele prezentate în tratat au scos în evidenţă numeroasele probleme de ordin economic, social, legate de politica externă şi justiţie.

Totodată a fost extins rolul Parlamentului European, iar durata mandatului Comisiei Europene a fost prelungit de la 4 la 5 ani.

O altă prevedere importantă a tratatului a fost cea privitoare la instituirea cetăţeniei europene, care nu înlocuieşte însă cetăţenia naţională, ci o completează cu anumite drepturi.

Aceste drepturi sunt:

- dreptul la libera circulaţie şi de stabilire în statele membre;

- dreptul de a beneficia de protecţie consulară pe teritoriul unui stat terţ din partea unui stat membru al Uniunii, în cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ respectiv;

- dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European şi în cadrul alegerilor locale în statul de rezidenţă;

- dreptul de petiţionare în Parlamentul European;

- dreptul de a depune la Ombudsmanul European o reclamaţie cu privire la funcţionarea defectuoasă a instituţiilor comunitare.