Tratatul de la Nisa

Europa a fost martorul unor evenimente fără precedent în ultimele două decenii: căderea comunismului şi destrămarea Uniunii Sovietice, ele bulversând ordinea geopolitică existentă pe plan mondial. Procesul integrării europene a înregistrat, ca urmare a acestor transformări, paşi repezi înainte.

Includerea Ţărilor din Europa centrală şi de est în calculele de extindere, constituia o acţiune de o importanţă istorică pentru Uniunea Europeană.

Obiectivul propus necesita schimbări destul de importante in meca-nismele de funcţionare ale Uniunii, acesta fiind argumentul pentru care a fost organizată Conferinţa interguvernamentală de la Nisa, din anul 2000.

Conferinţa avea ca scop discutarea amendamentelor la Tratatul de la Maastricht ce erau necesare a fi făcute în vederea funcţionării Uniunii cu mai mult de 15 membri. Lucrările sale au fost încheiate de Consiliul euro-pean, întrunit tot la Nisa. El a reafirmat importanţa istorică a lărgirii, principiul integrării diferenţiate, în funcţie de performanţele fiecărei ţări, dar şi pe acela al posibilităţii pe care o au statele candidate de a recupera terenul pierdut în procesul integrării .

Tratatul de la Nisa conţine prevederi menite să adâncească integrarea europeană, prin perfecţionarea mecanismului decizional, în perspectiva lărgirii Uniunii la 27 de state. Majoritatea instituţiilor Uniunii Europene au suferit modificări, atât în privinţa organizării lor, cât şi a competenţelor: a crescut numărul parlamentarilor europeni, s-a schimbat ponderea voturilor în Consiliul U.E., numărul comisarilor europeni poate fi schim¬bat prin decizia Consiliului U.E. etc .

O altă realizare importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa, din 2000 este adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană, inspirată din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar având un conţinut mai extins decât aceasta.

Necesitatea unui nou tratat

Pe lângă rezolvarea problemelor de finanţare şi distribuţie, pentru UE se punea, în legătură cu extinderea, problema de a-şi păstra capacitatea de decizie şi deci, funcţionalitatea într-un cerc de membri lărgit. Prin extinderea numărului membrilor de la şase (iniţial) la cincisprezece, structurile de organizare şi decizie erau foarte solicitate. Posibilitatea folosirii dreptului de veto în mai multe domenii, participarea Parlamentului European şi creşterea numărului comisarilor a condus la o situaţie în care procedeul de luare a deciziilor devenise foarte complicat şi de lungă durată.

Tocmai transformările radicale din Europa Centrală şi de Est şi efectele acestora dovediseră că UE avea nevoie atât de competenţe politice crescute, adică în domeniul politicii externe şi de securitate, în chestiunile legate de migraţie, acordarea de azil, combaterea infracţionalităţii în justiţie, cât şi de structuri decizionale mai eficiente.

Consiliul European de la Madrid decisese, în consecinţă, că negocierile de aderare pot începe chiar după încheierea unei conferinţe asupra necesarei reforme interne a structurilor Uniunii. Ea a fost convocată în 1996 şi s-a încheiat în iunie 1997 prin Tratatul de la Amsterdam.

Rezultatele au fost însă, potrivit unei largi aprecieri, extrem de dezamăgitoare. Schimbările modeste introduse de Tratatul de la Amsterdam erau de departe insuficiente pentru a asigura funcţionalitatea unei UE extinse.