UE și Republica Moldova

Situaţia actuală a Republicii Moldova este proastă atît pe plan intern, cît şi pe plan internaţional, şi această situaţie nu prea se schimbă, sau se schimbă extrem de încet. Republica Moldova este o ţară cu economie mică, extrem de dependentă de importul de energie şi de pieţele externe de desfacere, cu situaţia generală influenţată puternic de conflictul transnistrean soluţionarea căruia depinde într-o măsură decisivă de factorii externi.

Printre aceşti factori o importanţă crescîndă o are Uniunea Europeană, doreşte ea acest lucru sau nu. Ce probleme are Uniunea Europeană în implicarea mai mare în relaţiile cu Republica Moldova ? Există ele cu adevărat ? S-ar părea că nu, fiindcă odată cu perspectiva de a deveni vecină cu UE, ţara noastră a nimerit pe agenda Uniunii Europene, care în sfîrşit a adoptat are o viziune cu privire la relaţiile UE – Moldova.

Astfel, Comisia Europeană a adoptat mai multe documente – Comunicatul despre Europa lărgită şi Politica noii vecinătăţi, Strategia Politicii europene de vecinătate şi Raportul de ţără a Moldovei, se lucrează asupra Planului de acţiuni Republica Moldova – UE. Ce e drept, întîi la Bruxelles a fost pus pe hîrtie Planul de acţiuni, iar apoi a apărut şi Strategia şi Raportul. Deşi Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003 şi toate documentele de program care au apărut ulterior au menţionat în mod special principiul abordării diferenţiate a relaţiilor UE cu vecinii săi, pe cele 33 de pagini ale Strategiei politicii europene de vecinătate cuvîntul “Moldova se întîlneşte de 10 ori, iar separat Moldovei i se acordă o singură dată spaţiul unui rind de text.

Arhitectul extinderii UE, Comisarul European dl Gunter Verheugen, care un an în urmă califica Moldova ca ţară cu regim semidictatorial, în decembrie 2003 vizitează Chişinăul, menţionînd că Moldova trebuie să urmeze calea trasată de Politica noii vecinătăţi, şi nici într-un caz să nu tindă spre participarea la Procesul de Stabilizare şi Asociere. În februarie dl Verheugen declară, că Moldova, depunînd un efort sufficient, poate să întreacă unele ţări Balcanice (pe calea spre UE, n.a.). Puţin mai tîrziu tot dumnealui declară că nici o fostă republică sovietică în viitorii 20 de ani nu va deveni membră a UE.

Aici probabil e prima şi cea mai importantă problemă a UE – dacă într-adevăr în UE nu este o claritate asupra relaţiilor Republicii Moldova cu UE, şi ei declară astăzi una, iar mîine alta, sau viziunea există, dar ei fac acelaşi lucru, ca şi autorităţile moldoveneşti – au mai multe discursuri, cel puţin două: unul pentru exterior (Republica Moldova ar putea întrece unele ţări…) şi altul pentru cetăţenii UE (în viitorul previzibil nici o fostă republică sovietică nu va adera la UE).

Este adevărat că pentru mai multe mesage (unul la Bruxelles, altul la Moscova etc.) moldovenii sunt criticaţi permanent. Mereu suntem avertizaţi, că dacă avem intenţii serioase de a ne integra în UE, va trebui la un moment dat să vedem cît de mult este compatibilă aderarea la UE şi calitatea de membru al OMC cu calitatea de membru al CSI. Dar prin ce diferă CSI de Organizaţia CEMN, sau de Iniţiativa Central Europeană ? Toate trei structuri au secretariate executive, alte instituţii, statele membre colaborează nu numai în domeniul economic, dar şi al securităţii (combaterii criminalităţii organizate, de exemplu). În toate cele trei structuri limitele şi domeniile de cooperare sunt decise de statele membre, nu există uniuni vamale sau piaţă unică. De ce Greciei, ţară membră a UE, nu i se reproşează că este în aceeaşi Organizaţie CEMN cu Rusia, Ukraina, Moldova şi alte state din CSI, iar Cehiei, Poloniei, Sloveniei, Slovaciei, Ungariei ş.a.m.d. nu li s-a cere la aderarea în UE să iasă din Iniţiativa Central Europeană, unde alături de aceste state mai este Ukraina, Belarusi şi Moldova ? Un alt exemplu este crearea zonei de liber schimb de către statele CSI: dacă intenţia este de a crea o zonă de schimb în întreg spaţiul CSI, atunci ideea este proastă, dacă zona de liber schimb va cuprinde numai statele GUUAM, atunci occidentul şi mai ales SUA salută această idee.

Probabil că este vorba de percepţie, care este greşită. Diferenţa dintre Moldova, pe de o parte, şi Grecia, Auistria, Italia etc. este doar că Moldova, în afară de Organizaţia CEMN, mai este şi în CSI şi GUUAM. Dar Moldova nu promovează o politică comună externă cu Rusia sau alte ţări CSI, nu face parte din Spaţiul Economic Comun, este membră a Iniţiativei de Cooperare în Europa de Sud-Est, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, a OMC, Consiliului Europei şi multor altor structuri de cooperare regională şi subregională europeană.

Cu regret trebuie să constatăm, că Strategia Politicii europene de vecinătate nu ţine cont de aspectele individuale care caracterizează Moldova (dar şi toţi ceilalţi vecini). Aceasta este o altă problemă a UE, care aşteaptă să fie soluţionată.

Revenind la interesul faţă de Republica Moldova vom menţiona, că începînd cu toamna anului 2003, au fost organizate mai multe conferinţe la care s-a discutat situaţia Republicii Moldova, şi, ceea ce este extrem de important, majoritatea lor s-au desfăşurat nu la Chişinău, ci în Germania, Marea Britanie, la Bruxelles, Bucureşti etc. Au apărut un şir de publicaţii la Chişinău, dar mai ales în străinătate – Marea Britanie, Germania, Franţa, SUA, Polonia ş.a., dedicate relaţiilor Republicii Moldova şi UE, aproape toate cu recomandări la adresa nu numai a Moldovei, ci şi a Uniunii Europene [1 - 7]. În cele ce urmează vom încerca să totalizăm concluziile, formulate la diverse conferinţe şi în publicaţii. Din analiza lor, se desprind următoarele idei.

Extinderea UE, în pofida tuturor declaraţiilor, creează totuşi noi linii de divizare. Nu se acceptă noi candidaţi la aderare în UE, în afară de cei numiţi acum 5 ani, regimul de vize devine din ce în ce mai strict, iar încetineala şi nedorinţa cu care sunt abordate aceste probleme contrastează puternic cu toate alte politici ale UE. Se spune, că politica noii vecinătăţi este o ancoră pentru stabilizare şi dezvoltare, dar această ancoră este în apele UE pentru noile state membre (dintre care unele mai au nevoie de această ancoră), iar pentru Moldova această ancoră tot în Nistru este aruncată.

Politicile UE rămîn în continuare dominate de aşa numita abordare regională, în pofida declaraţiilor de diferenţiere, şi nu este clar dacă UE într-adevăr are intenţia de a se angaja în relaţii mai strînse cu Republica Moldova şi de a contribui efectiv la soluţionarea problemelor existente.

Comisia Europeană, fiind sub presiunea evenimentelor, pe de o parte are puţin timp la dispoziţie pentru elaborarea documentelor de program. Pe de altă parte însă, mandatul actualei Comisii expiră la sfîrşitul acestui an, şi probabil şi aceasta se răsfrînge negativ asupra calităţii documentelor.