Umanizarea Dreptului Umanitar

Măsura în care dreptul umanitar a pornit deja de la caracterul pur interstatal axat pe reciprocitate poate fi observată şi prin revederea formulării, de acum învechită, si omnes.

Si omnes scoasă din uz, regăsită în tratatele timpurii ale dreptului războiului, a prevăzut că, dacă o parte la un conflict nu era parte a instrumentului juridic, tratatul nu s-ar aplica relaţiilor dintre toate părţile conflictului .

Clauza si omnes a Convenţiei de la Haga din 1907 a ameninţat integritatea părţilor care au influenţat acţiunea de la Nurenberg. În faţa tribunalului, apărarea criminalilor de război germani a adus probe potrivit cărora clauza de participare generală a barat aplicarea convenţiei, întrucât mai mulţi beligeranţi erau constituiţi în alianţe. Drept răspuns, Tribunalul Militar Internaţional a recunoscut că în timp au fost adoptate regulamentele de la Haga prin care s-au statuat norme recunoscute de către toate naţiunile civilizate ca exprimând legile şi obiceiurile războiului .

Convenţia a IV-a de la Haga este încă în vigoare, dar de când cea mai mare parte a dispoziţiilor sale sunt acum privite ca drept cutumiar, clauza de participare generală a fost în mod explicit anulată prin Convenţia din 1929, privitoare la tratamentul prizonierilor de război şi Convenţia din 1929 pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie.

Articolul 82 al Convenţiei privind tratamentul prizonierilor de război a prevăzut că „în cazul când, în timp de război, unul din beligeranţi nu ar fi parte la convenţie, prevederile acesteia vor rămâne, totuşi, obligatorii între beligeranţii care sunt părţi” .

Articolul 2(3) comun al convenţiilor de la Geneva din 1949 a mers mai departe, în plus, prevede că „dacă una din Puterile în conflict nu este parte la convenţie, Puterile care sunt părţi la aceasta vor rămâne totuşi legate prin ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor fi legate prin convenţie faţă de sus-zisa putere, dacă aceasta o acceptă şi îi aplică dispoziţiile, adică acea putere acceptă convenţia numai pentru conflicte specifice”. Această idee fusese publicată în 1929, dar respinsă .

Curtea Internaţională de Justiţie reţine art. 1 comun al celor patru convenţii de la Geneva, ca exprimând dreptul cutumiar . Articolul stabileşte că ”Înaltele Părţi Contractante se angajează să respecte şi să facă să fie respectată prezenta Convenţie în toate împrejurările” rezumând respingerea reciprocităţii şi insistând asupra aplicării automate a convenţiilor.

Comentariile primei Convenţii subliniază caracterul necondiţional şi nereciproc al obligaţiilor: ”Un stat nu proclamă principiul protecţiei datorate combatanţilor răniţi şi bolnavi în speranţa de a salva un anumit număr al propriilor săi conaţionali. El procedează aşadar în acest fel, în afara respectului pentru persoana umană” .

Un alt aspect al art. 1 comun, provenit în mod similar din respingerea principiului reciprocităţii, merge în miezul răspunderii pentru violări ale dreptului internaţional umanitar. Deşi se poate să fi fost bine intenţionate la adresa obligaţiilor ce revin unei părţi de a îndeplini şi a asigura respect pentru convenţie de către întregul său aparat civil şi militar şi poate chiar de către întreaga sa populaţie, articolul 1 a fost interpretat ulterior ca acordând stabilitate pentru părţi vis-a-vis de statele violatoare. Părţile ar putea, de aceea, să se străduiască să aducă o parte violatoare înapoi în consimţământ şi astfel să promoveze aplicarea universală. Într-o mare măsură, aceste interpretări au fost declanşate de comentariile efectuate de către CICR şi de literatura de specialitate generată de ele .

Dacă părţile trebuie să acţioneze în comun sau ar putea lua măsuri în mod individual cu privire la un stat violator este incert. Cu toate acestea, art. 1 comun poate fi deja văzut ca dreptul umanitar aplicabil erga onmes, analog drepturilor omului .

Caracterul reciproc al dreptului internaţional clasic şi al dreptului războiului în particular s-a manifestat veridic în încercările sale către represalii. Totuşi, de la concluzia Convenţiei prizonierilor de război din 1929, la adoptarea Protocolului Adiţional I în 1977, domeniul represaliilor legitime s-a redus dramatic. Convenţia din 1929 interzicea represaliile împotriva prizonierilor de război. Convenţiile de la Geneva din 1929 interziceau represaliile împotriva persoanelor, instituţiilor sau proprietăţii protejate de clauzele lor (incluzând răniţii, bolnavii şi naufragiaţii, personalul medical şi obiectivele medicale, prizonierii de război şi populaţia civilă sau indivizi aflaţi în puterea unei grupări), la fel de bine ca şi pedeapsa colectivă ori terorizarea populaţiei civile în teritoriul ocupat, şi luarea de ostatici . Protocolul Adiţional I interzicea represaliile împotriva întregii populaţii civile, civili individual şi obiective civile, obiective culturale (represaliile împotriva proprietăţii culturale fuseseră interzise de mai mult timp potrivit prevederilor art.4(4) al Convenţiei din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat) .

Dreptul internaţional nu a reuşit să furnizeze remedii efective împotriva statelor care persistă în violarea interdicţiilor cu privire la atacurile împotriva civililor sau prizonierilor de război, deschizând strident o breşă în principiul proporţionalităţii. Ar putea recurge statul victimă într-un astfel de caz la arme şi mijloace de luptă interzise? Ar fi contrară acea întrebuinţare a normelor ierarhic mai înalte de jus cogens? Aldrich remarca faptul că represaliile în care se folosesc astfel de mijloace interzise nu sunt nici folositoare şi nici de dorit, cu excepţia, desigur, a situaţiei unde represaliile sunt luate ele însele ca răspuns la folosirea de către inamic a armelor interzise .