Viitorul Uniunii Europene - certitudine sau necunoscută

Dupa desfasurarea revolutiilor anticomuniste din partea captivã a Europei produse în cursul anului 1989, statele care pornisera din 1957 pe drumul unificarii europene s-au aratat în mare masura nepregatite sã-si asume din mers marile provocari politice si economice cu care s-au vazut brusc confruntate. În pofida deschiderii catre aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua constructie a Uniunii Europene, fondatã dupa 1992, a intrat într-o profundã crizã de identitate si de evolutie, diferitã fatã de perioadele de inertie organizationalã sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, în urma îndelungatei Conferinte Interguvernamentale care urma sã genereze un profil radical primenit si consolidat al noii Europe, nu a fost de naturã sã deblocheze —criza institutionalã cu care cei 15 n-au încetat sã se confrunte. Totusi, au aparut semnele unei vointe politice a majoritatii actorilor importanti din cadrul UE, cu exceptia previzibilã a Marii Britanii.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de tari, prefigurata înca din anii 90, nu are precedent în privinta numarului de tari si nici a schimbarilor pe care le implica. Extinderea Uniunii Europene reprezinta deci o provocare atât pentru tarile membre UE, cât si pentru tarile candidate.

....

2. Reforma Institutiilor Comunitare

Viitorul Uniunii Europene este conditionat de succesul procesului de reforma cu care se confrunta institutiile Uniunii. Ultimul moment decisiv al dezbaterii si stabilirii mizelor acestui proces îl constituie Consiliul European

de la Nisa, din decembrie 2000.

Sintetizând modificarile introduse de noul tratat la nivelul reformarii institutiilor Uniunii, voi puncta, în cele ce urmeaza, cele mai importante aspecte:

Comisia Europeana – În ceea ce priveste componenta acesteia, începând cu anul 2005, Comisia va avea în structura ei câte un reprezentant al fiecarui stat membru, urmând ca, o data cu aderarea actualelor state candidate, numarul membrilor comisiei sa fie inferior numarului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi alesi prin rotatie. De asemenea, a fost modificata procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie sa-si propuna reprezentantul în Comisie, dupa care Consiliul de Ministri este însarcinat sa desemneze Presedintele si membrii Comisiei cu o majoritate calificata de voturi si nu cu unanimitate ca pâna acum. Aprobarea finala este data de Parlament.

Rolul Presedintelui Comisiei Europene a fost întarit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizarii interne a Comisiei, conferindu-i-se atributia de a delega responsabilitati membrilor acesteia, ca si aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului sau. De asemenea, Presedintele poate numi, cu aprobarea celorlalti membri ai Comisiei, vice-presedintii acesteia.

Parlamentul European – Noua repartizare a locurilor în Parlament a fost regândita în perspectiva unei Uniuni extinse la 27 de state membre. Aceasta va fi aplicata începând cu anul 2004, anul viitoarelor alegeri la nivel european. Daca Tratatul de la Amsterdam prevedea limitarea locurilor în Parlament la 700, Tratatul de la Nisa a decis un numar-plafon de 732 de locuri. Repartizarea exacta a locurilor nu este conforma unui sistem bine determinat, ci deriva din rezultatul obtinut de Consiliu în materie de ponderare a voturilor. Numarul locurilor atribuite actualelor state membre a fost diminuat cu 91, la cele 535 de locuri adaugându-se 197 atribuite potentialelor state membre ale unei Uniuni Europene extinse la 27 de tari. Numai Germania, cu 99 de parlamentari, si Luxemburgul, cu 6 parlamentari, îsi mentine numarul actual de locuri.