Comunicare publică și argumentare

Actul de argumentare implica urmatoarele sensuri majore: totalitatea mijloacelor pe care le folosim în fundamentarea diverselor opinii, cu scopul de a le împartasi si altora; maniera de rezolvare constructiva a diverselor conflicte de opinii; mijloacele specifice folosite în diferite domenii de activitate de catre indivizi si grupuri umane pentru a ajunge sa acceada la cunoastere. O investigare, chiar succinta, asupra argumentarii releva importanta unor conexiuni cu alte domenii: relatia cu teoria comunicarii, relatia cu retorica (teoria elocintei), relatia cu psihologia, relatia cu teoria actiunii eficiente (praxiologia), relatia cu logica întrebarii (erotetica), relatia cu etica s.a. Însa, sub aspect structural, cea mai

semnificativa relatie este cu logica, întrucât argumentarea, ca “practica logica” sau “logica în actiune”, este un demers aplicativ integrat imperativelor rationalitatii.Ce investigheaza logica? Rationamentul în sine (inferenta în terminologia moderna), ca expresie a rationalitatii pure. Ce investigheaza argumentarea? Tot rationamentul, însa aflat în conditii concrete de functionare si corectitudine: nivel corect sau incorect de utilizare a rationamentului sub aspect logic; valoarea lui în raport cu teza ce trebuie argumentata; auditoriul pentru care se argumenteaza; finalitatea urmarita prin argumentare; gradul de eficienta în justificarea unei propozitii s.a. În argumentare, ca practica a rationamentului, se apeleaza la exemple reale, luate din practica gândirii istorice, juridice, politice, filosofice, jurnalistice, din viata cotidiana, publica sau privata.

Teoria moderna a argumentarii îsi are începuturile în deceniul sase al secolului

al XX-lea. În acelasi an, 1958, au aparut doua lucrari, ambele orientate spre

ameliorarea competentei argumentative si critice, însa vehiculând viziuni diferite

despre relatia cu logica formala. Este vorba despre ”Traité de l`argumentation. La nouvelle rhétorique” (Université de Bruxelles,1958), scris de Chaïm Perelman împreuna cu asistenta sa Lucie Olbrechts-Tyteca si “The Uses of Argument” (Cambridge University Press, Cambridge,1958) a lui Stephen Toulmin. În prima lucrare, care marcheaza apogeul Scolii de la Bruxelles, teoria argumentarii (numita “neoretorica”) este vazuta ca o întregire necesara a logicii si relevanta pentru practica rationamentului în sfera stiintelor umane, a practicii juridice, istorice, politice, filosofice, jurnalistice si în viata de fiecare zi. În a doua lucrare,

Stephen Toulmin preconizeaza o reorientare a logicii spre criterii de validare a

rationamentelor recunoscute în practica. Noi directii de integrare si analiza a discursului argumentativ

Argumentarea ca logica informala

Teoria argumentarii beneficiaza astazi de o perspectiva logica, cunoscuta sub

numele de “logica informala”, nume adoptat de o miscare pedagogica si teoretica de reforma în domeniul logicii, dezvoltata în principal în America de Nord anglofona.Logica informala este o reactie la constructiile axiomatico-deductive ale logicii din zilele noastre, mai exact la pretentia acesteia de a fi studiata ca baza pentru analiza practicii argumentative. Exista o diversitate de orientari, de optiuni tematice si explicative care se presupun sub titulatura de “logica informala”:

a) analiza sofismelor, instrument pentru o critica pertinenta a argumentelor

prin descoperirea erorilor în argumentare;

b) cultivarea gândirii critice (“critical thinking”), adica deprinderea de a

evalua argumentele, dar si de pregatire pentru viata publica, unde disputele

de idei sunt omniprezente;

c) evaluarea argumentelor, formarea competentelor pentru utilizarea unor

metode de analiza critica a argumentelor proprii sau ale celorlalti;

d) logica aplicata, adica analiza argumentelor prin prisma unor tipuri de

logica moderne.

Promotorul ideii de logica informala este J. Anthony Blair, profesor la

Universitatea din Windsor.

Argumentarea ca logica discursiva

O directie promitatoare de cercetare în domeniul argumentarii este logica

discursiva. A fost initiata de Jean-Blaise Grize si dezvoltata de colaboratorii sai,

printre care si Georges Vignaux, în cadrul Centrului de Cercetari Semiologice al

Universitatii din Neuchatel (Elvetia). Pentru cercetatorii acestei orientari, logica

formala (cu diversele ei forme de rationare) nu reprezinta un instrument în sine.

Logica formala îsi demonstreaza utilitatea doar atunci când este integrate discursivitatii, iar una dintre formele cele mai interesate ale ei este si argumentarea.

Argumentarea ca problematologie

Un demers argumentativ poate fi analizat si din perspectiva tensiunii ideatice

pe care o dezvolta. Conceptul de “problema” exprima cel mai bine aceasta tensiune ideatica, iar investigatiile privind aceste aspecte au generat o interpretare a argumentarii prin prisma unui “model problematologic” de analiza a discursivitatii. Termenul de “problematologie” si modelul teoretic adiacent a fost creat de Michel Meyer, profesor la Universitatea Libera din Bruxelles.

Conceptele esentiale ale modelului problematologic sunt: situatie

problematologica, diferenta problematologica, interogativitate radicala, criterii ale

problematologicului. În acelasi timp, ele sunt grile de analiza a argumentarii din aceasta perspectiva.

Argumentarea ca pragmatica dialectica

Interpretarea argumentarii prin prisma modelului “pragmatico-dialectic” de

solutionare a conflictelor de opinii apartine lui Frans H. van Eemeren si Rob

Grootendorst, profesori la Universitatea din Amsterdam. Încercarea de pragmatica dialectica îti propune sa îmbine idealul normativitatii cu cel al descriptivitatii, astfel încât analiza argumentarii sa vizeze integralitatea modelului.