Dinamica culturală a globalizării - democratizarea

Dacă ar fi să analizăm procesul globalizării politice, poate că cel mai clar exemplu ar fi cel al democratizării globale. Comparaţiile detaliate dintre ţări demonstrează concludent că progresul democraţiei este real. Există motive întemeiate să presupunem că intensificarea globalizării va promova activ democraţia, chiar şi în ţările care au o istorie scurtă în această privinţă.

Globalizarea este guvernată în mare parte de noi sisteme de comunicaţii care, alături de schimbările din viaţa cotidiană, modifică relaţia cetăţeanului cu statul. Puterea politică autoritaristă nu numai că este mult mai greu de susţinut decât în trecut, dar şi mai uşor de discreditat şi de dizolvat.

Globalizarea poate fi înțteleasă ca “acţiune la distanţă”. Forma acţiunii la distanţa este produsă de extinderea şi adâncirea relaţiilor peste graniţele statelor naţiuni, la o intensitate sporită.

Se conchide, în genere de către specialiştii care au studiat acest fenomen că, într-o epocă în care există o multitudine de factori ai distribuirii puterii, multe centre de putere şi sisteme de autoritate operând în interiorul unor graniţe sau traversându-le bazele politicii şi ale teoriei democratice trebuiesc regândite. Înţelesul şi natura puterii, autorităţii şi responsabilităţii trebuie reexaminate . S-a ajuns astfel la o regândire a teoriilor privind democratizarea acesta fiind privită treptat dintr-o perspectivă globilizantă.

Regândirea democraţiei, în sensul unei democratizări globale, în relaţie cu interconexiunile statelor şi societăţilor este întreprinsă cu succes, se va crea o nouă agendă a teoriei şi practicii democratice. În aceste condiţii credem că este necesar o clarificare a înţelesului cuvântului “nou” în acest context. Agenda nu va fi nouă în sensul de a fi fără precedent; altele înainte au căutat să înţeleagă impactul ordinii internaţionale asupra formei şi modului de operare al politicilor interne în interiorul statelor democratice. Altele au căutat să stabilească implicaţiile normative ale schimbărilor de ordine internaţională cu privire la rolul şi natura guvernării democratice. Şi agenda nu va fi nouă nici în sensul că întrebările tradiţionale ale teoriei democratice vor fi în întregime înlocuite. Dimpotrivă, întrebările vor rămâne cu privire la forma potrivită a cetăţeniei, natura drepturilor şi îndatoririlor individuale şi amploarea participării şi reprezentării, de exemplu. Dar agenda va fi nouă în sensul că o teorie a democraţiei (indiferent dacă e axată pe probleme empirice sau filosofice), are nevoie de o teorie a proceselor şi structurilor interdependente ale sistemului global. Căci o teorie a democraţiei trebuie să ofere, se va susţine, o imagine în acelaşi timp, a înţelesului în schimbare al democraţiei în interiorul ordinii globale şi a impactului ordinii globale asupra dezvoltării societăţilor democratice. Instituţiile şi practicile democratice trebuie descrise în legătură cu complexa arenă a politicii naţionale şi internaţionale, iar interpretarea reciprocă a naţionalului şi internaţionalului trebuie trasată. Înţelegerea politică şi cercetarea încununată de succes a teoriei politice democratice depind de rezultatul acestor sarcini.

Pentru a analiza acest concept al democratizării globale trebuie avut în vedere faptul că acesta este strâns legat de cel al culturii globale, cultură ce este dialectic privită cu cea naţională. Deşi naşterea sa nu depinde în mod necesar de limite spaţio-temporare, o anumită cultură naţională devine, cu timpul, circumscrisă acestora; în interiorul lor, cultura naţională creează şi delimitează, în acelaşi timp, şi un anumit tip de identitate comunitară. În momentul în care o naţiune, conştientă de sine, se autonomizează în graniţele unui stat naţiune, cultura naţională, ca şi identitatea pe care aceasta o defineşte, devin încadrate spaţial şi temporal. Alături de capacitatea de a-şi gestiona resursele proprii şi de aceea de a purta războaie, una dintre condiţiile necesare apariţiei statului naţiune a fost aceea a unei poziţii relativ protejate în spaţiu şi timp. Procesul globalizării impune însă o nouă provocare spaţio - temporalităţii atribuită de obicei oricărui stat naţiune, o provocare ce afectează nu doar siguranţa sa fizică, ci şi securitatea sa ontologică. Dezvoltarea reţelelor globale de comunicare (mediu tehnic, aşa cum spuneam, al globalizării culturale, dar şi sistemele globale de producţie şi de schimb, specifice procesului de globalizare economică, diminuează importanţa circumstanţelor locale asupra vieţii unei comunităţi

G. H. von Wright spunea că “statul-naţiune se erodează sau, poate se <veştejeşte>. Forţele erozive sunt transnaţionale” . Cum statele-naţiune rămân singurele surse de iniţiative politice eficiente, “transnaţionalitatea” forţelor erozive le îndepărtează de zona acţiunii deliberate, oportune şi raţionale. Aceste forţe, formele şi acţiunile lor sunt învăluite în mister; ele formează obiectul presupunerilor mai degrabă decât al analizelor bine întemeiate. Potrivit lui von Wright, „forţele cu caracter transnaţional sunt în bună măsură anonime şi, de aceea, greu de identificat. Ele nu formează un sistem uniform sau o ordine, ci sunt o aglomerare de sisteme manipulate de actori <invizibili>…[nu există] unitate sau coordonare a forţelor respective…<Piaţa> nu reprezintă o interacţiune tranzacţională de forţe concurente precum acel dute-vino al cererilor manipulate, nevoile create artificial sau dorinţa de profit rapid.”

S-a afirmat că fenomenul democratizării globale este strâns legată de cel al statul naţiune. Să vedem în ce ar consta această relaţie. Elementul care le leagă este, în primul rând cel al suveranităţii naţionale.

În contextul internaţional, teoria suveranităţii a sugerat faptul că statele ar trebui privite ca independente în toate problemele politicii interne, şi ar trebui în principiu să fie libere să-şi hotărască propria soartă în acest cadru. Suveranitatea externă este un atribut pe care societăţile politice îl au în relaţie una cu alta; este asociată cu aspiraţiile unei comunităţi politice de a-şi determina propria direcţie şi politică, fără amestec inoportun din partea altor puteri.

Suveranitatea ar trebui distinsă de „autonomia” statului ori capacitatea managerilor şi agenţiilor de stat de a-şi urma preferinţele politice fără să recurgă la forme ale colaborării sau cooperării internaţionale. Autonomia statală poate fi diferenţiată de „sfera de acţiune” şi „domeniile” în cadrul cărora poate fi exercitată. Prin sfera de acţiune se înţelege nivelul sau intensitatea constrângerilor asupra reprezentanţilor şi angajaţilor statului, constrângeri care înlătură posibilitatea transpunerii preferinţelor politicii naţionale în rezultate politice eficiente. Termenul de „domenii” se referă la spaţiile politice sau zonele problematice asupra cărora astfel de constrângeri operează. Pe scurt, suveranitatea se referă la dreptul unui stat de a guverna peste un teritoriu cuprins între nişte graniţe, în vreme ce autonomia denotă puterea efectivă pe care o posedă un stat-naţiune de a formula şi a realiza scopuri politice în mod independent

Suveranitatea statului naţiune, principiu de bază al ordinii moderne, pare să fie, datorită procesului de globalizare politică, într-o situaţie diferită. Aceasta întrucât noua ordine globală pune sub semnul întrebării identitatea politică a statului naţiune, ca entitate capabilă să-şi determine propriul viitor. Iar acest lucru se întâmplă deoarece economia mondială, organizaţiile internaţionale, instituţiile regionale, legile interenaţionale şi alianţele militare operează tot mai clar în sensul de a ordona şi constrînge opţiunile statelor naţiune. Ce se întâmplă cu principiul suveranităţii, o dată cu acest avans al globalizării?