Multiculturalism - probleme și soluții în societatea contemporană

Ca ideologie a diversităţii, multiculturalismul are menirea de a feri un cadru de afirmare pentru indetităţile de grup. C. Watson circumscrie ca multiculturalismul implicaţiilor politice şi filozofice presusupe de coexistenţa modalităţilor variate de situare a omului în lume şi de modul ăn care diferite entităţi culturale lupta pentru recunoaştere, atâtîn cadrul statului naţional cât şi în sistemul global.

Multiculturalismul pare să răspundă necesităţilor unei lumi în schimbare în care exprimarea diverselor identităţi capătă forma unor răspunsuri în faţa provocărilor aduse atât de către statul naţional, cât şi de sfera transnaţională şi globală.

Multiculturalitatea se manifestă prin diferenţe culturale, de identitate şi politice. Aceste diferenţe sunt hotărâtoare îndeosebi în centrele migraţionale, dar în acelaşi timp nenumărate grupuri reduse la tăcere, încearcă să-şi dobândească recunoaşterea. Conform lui D. Miller, termenul de multicultural sau multiculturalism nu are înţeles clar stabilit. Se poate referi la pşuritatea grupurilor culturale distincte, sau la concepţii despre diferenţe culturale şi în acelaşi timp la raspunsurile politice şi individuale date la aceaste probleme. Pentru W. Kymlicka considerând termenul de cultură ca sinonim al termenilor naţiune sau naţie, termenul de multiculturalitate implică diferenţe etnice şi naţionale. Însă cum spune chiar Kymlicka aceasta este doar o parte a unei problematici mai largi, care include şi altele.

1. Conceptul de multiculturalitate

Un prim exemplu elocvent privind modul în care se poate abuza de concepte şi consecinţele metodologice ale acestor abuzuri este oferit de însuºi conceptul de multiculturalitate.

Multiculturalitatea lumii este un fapt recunoscut şi larg conştientizat în zilele noastre. Problematizãrile pe marginea acestui subiect se leagã înainte de toate de discrepanţa profundã pe care o regãsim între realitatea etnoculturalã a lumii, pe de o parte, şi aranjarea ei din punct de vedere etnopolitic, pe de altã parte. În cele 196 de state recunoscute în momentul de faţã de comunitatea internaţionalã sunt vorbite în jur de 600 limbi (altesurse estimeazã cã acest numãr s-ar situa undeva în intervalul 2.000-4.000) şi trãiesc între 4.000-6.000 de etnii sau grupuri etnoculturale. Din cauza modului în care s-a încetãþenit conceptul de multiculturalitate în discursul public, nu se pot discerne diferitele tipuri ale diversitãţii etnoculturale la care acesta se referã în cazurile concrete şi s-a generalizat o tendinþã de a trata situaţia şi problemele grupurilor etnoculturale în termeni similari, fãrã sã se ţinã seama de natura şi originea formelor sub care acestea se prezintã. De-a lungul istoriei, diferitele tipuri de comunitãţi etnoculturale s-au încadrat în condiţii foarte diferite în comunitãţile politice şi cadrele statale existente, ceea ce determinã într-o bunã mãsurã situaţia lor actualã, natura problemelor cu care ele se confruntã şi, nu în ultimul rând, strategia etnopoliticã pentru care opteazã, relaţia pe care vor s-o întreţinã cu naţiunile majoritare. Dupã pãrerea lui Kymlicka , atât în teoria politicã, cât şi în practica relaţiilor internaþionale, consecinţe incomode poate avea mai ales nediferenţierea corectã între douã categorii de bazã ale grupurilor etnoculturale. În primul caz, la originea pluralitãţii etnoculturale se gãseşte faptul cã anumite comunitãţi, care pe vremuri formau societãţi active şi complete din punct de vedere instituţional, inclusiv cu tradiţii de autoguvernare, au fost încorporate într-un stat mai mare. Încorporarea a avut loc de regulã împotriva voinþei lor, ca urmare a colonizãrii, cuceririi sau cedãrii de teritoriu de la o putere imperialã la alta, dar existã şi exemple în care încorporarea s-a produs în mod voluntar, ca rezultat al federalizãrii. În cel de-al doilea caz, pluralitatea etnicã este rezultatul imigrãrii indivizilor care provin din zone defavorizate sau subdezvoltate ale lumii şi care aparţin unor comunitãţi etnoculturale specifice. Dacã aceastã deosebire esenţialã nu ne scapã, putem observa cã acele comunitãţi ce au fost încorporate în cadre statale noi alcãtuiesc de regulã societãţi paralele, mai mult sau mai puþin segregate în interiorul naţiunilor politice, care urmãresc dobândirea diferitelor forme de autonomie sau autoguvernare, considerând cã numai pe aceastã cale pot asigura pãstrarea culturii, a limbii şi a formelor de existenţã comunitarã caracterizatã prin tradiţii specifice. Aceste comunitãţi sunt denumite de Kymlicka minoritãţi naţionale. În schimb, imigranţii care şi-au pãrãsit ţara de baştinã în urma unei decizii personale urmãresc integrarea cât mai rapidã în societatea care îi gãzduieşte.

Hotãrârea de a emigra este luatã de obicei din motive economice, uneori politice, iar scopul urmãrit este de a deveni cetãţeanul unei ţãri mai prospere, mai libere şi mai democratice. Însuşirea cât mai grabnicã a limbii, integrarea în instituţiile statului şi în cultura dominantã se numãrã în aceste condiţii printre interesele imigrantului. Grupurile de imigranţi, numite de Kymlicka grupuri etnice, nu-şi pierd interesul faţã de identitatea lor şi nici ataşamentul etnocultural continuã, de exemplu, sã aibã preocupãri pentru pãstrarea anumitor obiceiuri, a portului, religiei, tradiţiilor culinare etc., dar aceste preocupãri sunt trecute de obicei pe un plan secundar în comparaţie cu interesul pentru dobândirea cetãţeniei. Statele în care trãiesc minoritãþi naţionale sunt numite de Will Kymlicka state multinaţionale (multinational), în timp ce statele care primesc un numãr mare de imigranţi au denumirea de state multietnice (polyethnic). State multinaţionale se gãsesc atât în democraţiile lumii vechi, cât şi în cele ale lumii noi, precum şi în ţãrile fostului Bloc Sovietic şi în ţãrile Lumii a Treia. Din categoria minoritãţilor naţionale fac parte de pildã indienii, portoricanii, mexicanii în Statele Unite, popoarele bãştinaşe şi quebecanii în Canada sau popoarele indigene în Noua Zeelandã şi Australia. Unele ţãri din Lumea Veche sunt multinaţionale, fie pentru cã au integrat în mod forţat populaţiile indigene (de exemplu, .Finlanda, Spania sau Marea Britanie), fie pentru cã s-au format prin federalizarea mai mult sau mai puţin voluntarã a douã sau mai multe culturi europene (de exemplu, Belgia şi Elveţia). În perimetrul fostului Bloc Sovietic, cât şi în regiunile postcoloniale, graniþele au fost adesea trasate în mod voit în aşa fel încât sã includã teritorii locuite de grupuri sau comunitãţi etnoculturale distincte, obişnuite cu autoguvernare.