Religia

Cu mult inainte de epoca greaca, atat in Sumer cat si in Egipt, se credea despre anumite fenomene ca ar fi o manifestare a prezentei zeilor. In antichitatea romana termenul “religio” desemneaza acea sfera, independenta de stat, care defineste practicile si credintele legate de sacru. Confrm lui Cicero religia – din cuvantul “relegere”, a primi cu bagare de seama , a avea grija – se defineste prin cultul inchinat zeilor , adevarati carmuitori ai lumii (“De natura deorum”).

In secolul al XIV- lea, adjectivul “religios” se aplica numai celor botezati, eremiti si monahi, care au facut legamant de perfectiune.

Nicolaus Cusanus, in „Pacea credintei” (1453) subliniaza deopotriva universalitatea atitudinii religioase ( practici de cult si rituri) si diversitatea antropologica a religiilor, de la cultura la cultura.

Insa de la originile filosofice ale stiintelor sociale, religia a fost una din preocuparile cele mai constante ale celor ce au analizat modul de functionare a societatilor si ale cuturilor. Notiunile de sacru, supranatural, cerdinte, zei, biserica, rituri precum si alte notiuni ce le-ar putea fi asociate s-au aflat in centrul mai multor reflectii distincte.

Primii sociologi si istorici ai religiei din secolul al XIX-lea elaboreaza sisteme evolutioniste, in care este valorizat, uneori absolut inconstient progresul ce conduce spre religiile monoteiste.

Definirea religiosului continua sa ridice insa probleme, deoarece nu exista un acord in priviinta criteriilor ei. Supranaturalul? Si magia presupune existenta supranaturalului. Zeii? Durkheim subliniaza ca budismul este o religie fara zei.

Din punctul de vedere al calatorilor, de-a lungul secolelor de explorare a lumii, religia a fost inteleasa ca ansamblul cultelor si credintelor, al atitudinilor mentale si gestuale pioase si orientate de diferite concepte despre un dincolo. Religiile se caracterizeaza prin cultul lor, un ansamblu de relatii ce-l unesc pe om cu o realitate pe care el o considera superioara.

Primul efort teoretic cu adevarat remarcabil ii apartine britanicului E. B. Tylor, care elaboreaza notiunea de animism. Sufetul ar fi acela cera se afla la baza credintei umane. Experienta visului ne face sa credem in dedublarea sufletului si, in general, in prezenta unui suflet in obiecte neinsufletite.

E. Durkheim si colaboratorii sai( Mauss, Hubert) prefera o abordare mai sociologica, o abordare ce inglobeaza ansamblul fenomenelor religioase si le probeaza prin credinte sau practici identificabile. Acest sociolog ne ofera o definitie simpla a religiei care „este un sistem solidar de credinte si practici referitoare la lucruri sacre , adica aparte, interzise, credinte si practici care ii unesc intr-o aceeasi comunitate morala, numita biserica, pe toti aceeia care adera la ele.”

Pentru a defini caracterul religios al credintelor si riturilor, Durkhiem supune analizei critice doua notiuni considerate de obicei ca aplicandu-se firesc la definirea religiosului.

Prima este cea de supranatural sau de mister. Rolul acestuia a variat in momente diferite ale istoriei crestinismului: pentru oamenii veacului al XVIII-lea, religia n-avea nimic misterios, nimic incompatibil cu filosofia si stiinta. Primitivii nu au deloc impresia ca recurg la metode irationale cand savarsesc ritualuri de fertilitate si fecunditate. Fortele pe care le pune in joc ritualul li se par total normale. Durkhiem observa astfel ca telul religiei nu este atat de a explica noutatile, monstruozitatile si evenimentele neasteptate, cat sa explice mersul obisnuit al universului si sa intertina „curgerea normala a vietii”.

Cea de a doua notiune examinata de Durkhiem e aceea de divinitate. El observa ca acest concept de divinitate nu apare in toate religiile. Exista un numar mare de fapte la care nu se poate aplica o astfel de conceptie a religiei: pe de o parte exista religii fara zei si fara duhuri; pe de alta paret, chiar in religiile deiste exista rituri complet independente de ideea si de existente zeilor si a duhurilor.

Tot Durkhiem sustine ca trei mari campuri mobilizeaza etnologia religioasa. Prima vizeaza efectiv explicatiile asupra lumii, asupra ansamblului universului uman, natural, supranatural. Acest camp presupune o dimensiune de cunoastere empirica si practica, de explicare mitologica, magica si stiintifica, de educatie si filosofie morala sau chiar sociala.

Al doilea camp , caruia Durkhiem ii acorda cea mai mare atentie, vizeaza religia ca ideologie, ca forma de cultura, ca teorie si ca practica a ordinii sau a controlului social, ca element al politicului.

Al treilea camp, al ritualurilor, a reprezentat terenul prin excelenta al cercetarilor empirice.

Orice religie are nevoie nu numai de un corp mitic sau dogmatic, ci si de anumite practici legate de cult, legate de credinte. De asemenea, fiecare religie presupune existenta, pe de o parte, a unor relatii intre oameni si zei, relatii asociate uneori cu anumite tehnici( monahismul, samanismul) si, pe de alta parte, a unor relatii intre zei si oameni, intr-un cadru ritual. Riturile trebuie considerate un ansamblu de conduite si de acte repetitive si codificate, adesea solemne, de ordin verbal, gestual si postural, cu o puternica incarcatura, intemeiate pe credinta in capacitateta de a actiona a unor fiinte sau puteri sacre cu care omul incearca sa comunice in scopul obtinerii unui efect anume.

Pentru clasificarea riturilor se face frecvent apel la dihotomii: religios/magic, pozitiv/negativ, manual/verbal, ocazional/periodic.

Mauss deosebeste riturile pozitive de actiunea participativa, cum ar fi rugaciunea, ofranda, sacrificiul –de riturile negative, cum ar fi tabuurile sexuale sau alimentare, postul. Durkhiem aduga aici riturile de ispasire sau de purificare, menite sa curete sau sa previna o impuritate contagioasa, riturile apotropice fiind practici de aparare impotriva spiritelor rele.