Resemnarea, trist specific național

Conform dicţionarului explicativ român, „a te resemna” înseamnă a te supune, înseamnă sa renunţi la luptă, „să te împaci cu o situaţie grea fără împotrivire”. Fiecare dintre aceste sinonime are o conotaţie negativă, deşi in viaţa reală este greu de multe ori să nu dai dreptate unei persoane care alege să facă pace cu soarta şi să renunţe la orice fel de luptă. Boli incurabile, accidente necruţătoare şi chiar furia naturii ne lovesc în fiecare zi. Suntem bombardaţi de ele peste tot şi chiar dacă nu ni se întâmplă personal, le auzim la alţii sau le primim amplificate de zeci de ori de către mijloacele media. Ne-au ajuns la urechi atâtea cazuri nefericite, încât si dacă hotărâm să luptăm pentru un ţel, pornim de cele mai multe ori un război doar pentru a-l pierde, având anterior bine fixată în minte senzaţia eşecului. Societatea, ideile preconcepute, televizorul, în toate ne putem găsi scuze pentru a renunţa la ceva ce ne dorim cu adevărat. Astfel ajungem in acelaşi loc, eventual facem un mic pas înainte si ne mulţumim cu atât, ne minţim unii pe alţii că mai mult oricum nu se putea şi terminăm prin a ne minţi singuri şi a renunţa definitiv. Astfel se naşte si renaşte în fiecare zi un sentiment cel mai des întâlnit la români, sentimentul de mulţumire prematură, de renunţare efectivă, de resemnare.

Cei mai mulţi dintre noi am vizitat ţări străine. Ne-am întors acasă şi am povestit despre toate monumentele ce ne-au impresionat, dar mai mult decât orice, despre zâmbetul oamenilor de peste hotarele ţarii noastre, despre culorile vii şi aerul diferit pe care l-am respirat. Cei mai mulţi dintre noi am învăţat să recunoaştem chiar străinii de pe stradă, poate fără să putem concretiza in vreun fel în cuvinte ce anume îi deosebeşte de noi. Suntem un popor de oameni „plouaţi”, un popor de blocuri gri locuite de oameni ce au o pată de tristeţe chiar şi atunci când râd din toată inima deoarece ei ştiu pe bună dreptate că au un trai greu şi că ar putea să o ducă mult mai bine „dincolo”.

Toate aceste rânduri pot semăna cu un ultim spasm de revoltă al unei adolescenţe târzii, dar, din păcate, dovezi pentru a le confirma există. Dintre aceste dovezi, cea mai tristă dintre toate este adânc înrădăcinată in subconştientul nostru, chiar mai adânc în timp şi imposibil de combătut în vreun fel. «Orizontul spaţial al inconştientului e înzestrat cu accente sufleteşti care lipsesc peisajului ca atare. Fără îndoială că găsim şi în doină un asemenea orizont părtaş la accente sufleteşti. Se exprimă în ea melancolia, nici prea grea, nici prea uşoară, a unui suflet care suie şi coboară, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi, sau dorul unui suflet care vrea să treacă dealul ca obstacol al sorţii, şi care totdeauna va avea de trecut un deal, şi încă un deal, sau duioşia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel, în ritm repetat, monoton şi fără sfârşit. Cu acest orizont spaţial se simte organic şi inseparabil solidar sufletul nostru inconştient, cu acest spaţiu matrice indefinit ondulat, înzestrat cu anume accente, care fac din el cadrul unui anume destin. Cu acest orizont spaţial se simte solidar ancestral sufletul românesc, în ultimele sale adâncimi, şi despre acest orizont păstrăm undeva, într-un colţ înlăcrimat de tataia, chiar şi atunci când am încetat de mult a mai trăi pe plai, o vagă amintire paradisiacă» .

Ar fi fost frumos să existe în această epocă o ţară care să nu cunoască în nici un fel ideea de „modernizare” aşa cum este înţeleasă acum, locuitorii căreia să caute o evoluţie strict spirituală, să nu ştie ce înseamnă electricitate, să nu îi simtă în nici un fel lipsa, să crească animale, să trăiască fericiţi complet rupţi de cealaltă realitate. O ţară pe cerul căreia să nu zboare nici un avion pentru a nu exista nici cea mai mica posibilitate ca locuitorii ei să aibă contact cu cealaltă lume. O ţară în care să nu ajungă nici un străin pentru a nu le conturba oamenilor modul de viaţă prin cunoştinţele şi nevoile sale, sau, dacă ar intra, să o facă pentru un experiment sociologic, dezbrăcându-se de la primul pas peste graniţă de hainele pe care le poartă, de aparatură si tot ce le-ar putea trezi suspiciuni băştinaşilor. Un tărâm de basm, o lume cu adevărat de neimaginat. În acest fel românii nu ar mai simţi acest dor ancestral de care sunt departe de a fi conştienţi, despre care vorbeşte Lucian Blaga in rândurile de mai sus. Dorul de plai, dorul de a trăi liberi şi necondiţionaţi de nevoile pe care singuri ni le-am inventat. Aceasta este cea mai tristă dovadă de resemnare a poporului român