Tipuri de Lectură

A aborda problema lecturii înseamnă a aborda o zonă vastă şi complexă care poate fi cercetată din mai multe perspective, cu diverse mijloace. Lectura înseamnă în primul rând decodificare, iar reuşita actului de lectură depinde de echilibrul dintre lizibilitatea textului şi competenţa cititorului.

În lucrarea „Introducere în teoria lecturii", Paul Cornea distinge între două accepţii majore ale conceptului de „lectură". Astfel, mai întâi se poate vorbi de o accepţie restrânsă la comunicarea scriptică, şi apoi de una extinsă la orice tip de comunicare. În primul caz, prin lectură se înţelege „ansamblul activităţilor perceptive şi cognitive vizând identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise scriptic", iar în al doilea caz este vorba de identificarea şi comprehensiunea mesajelor transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decât grafismul.

Există posibilitatea grupării practicilor curente de lectură în funcţie de două modalităţi de abordare a textului. Prima, numită de Escarpit hipolografică este stângace, dependentă, de slab randament şi constituie un stadiu al perioadei de ucenicie, iar a doua, hiperlogografică este avizată, autonomă, potenţial productivă şi se bazează pe recunoaşterea simultană a mai multor cuvinte. Dintre modurile de lectură hiperlogografice menţionăm: lectura liniară, lectura receptivă, lectura literară, lectura informativă globală, lectura exploratorie, lectura de cercetare, lectura rapidă.

Adevărata lectură este o lectură motivată. Robert Escarpit vorbea de două tipuri de comportament care corespund unui motiv raţional sau unuia existenţial. Considerarea cărţii exclusiv ca sursă de informaţii corespunde unui comportament obiectiv. Cititorul nu participă, ci utilizează. Comportamentul proiectiv are la bază lectura care oferă un cadru experienţei cititorului. În cadrul lecturii obiective se poate distinge între lectura de studiu sau lectura de învăţare, lectura complementară sau de informare şi lectura de consultare.

Lectura se adaptează scopului urmărit, naturii textului, dar şi circumstanţelor. În funcţie de nevoi şi împrejurări, diversele moduri de a citi (obiectiv ori proiectiv; eferent ori estetic; liniar, exploratoriu ori selectiv; senzual ori logic; nonşalant sau programat; identificatoriu sau critic; consumatorist ori asimilatoriu etc.) sunt practicate izolat sau în combinaţie. Lectura depinde de posibilităţile, aptitudinile, tendinţele fiecărui individ, fiind un act extrem de complex.

Paul Cornea arată că lectura poate fi studiată din două perspective diferite: explicarea şi comprehensiunea, acest proces al lecturii implicând un complex de activităţi care articulează procese automatizate cu procese conştiente, iar dacă luăm drept criteriu fidelitatea faţă de structurile textului, practicile lectorale pot fi repartizate astfel: pe o poziţie superioară, a maximei adecvări, interpretarea (o lectură prin excelenţă avizată, tinzând spre maxima fidelitate a restituirii sensului), pe o poziţie de mijloc lectura standard (aceasta duce la o comprehensiune mai mult sau mai puţin satisfăcătoare a textului şi la o reprezentare mentală a lumii ficţionale de pregnanţă şi completitudine variabile), iar pe o poziţie inferioară lectura liberă (după bunul plac - o lectură la discreţie, arbitrară, degajată de constrângeri exterioare, decisă de subiect, potrivit idiosincraziilor lui).

Iată cum este caracterizată interpretarea: „o lectură controlată, raţionalizată, sistematică, întreprinsă de expert sau de critic, uneori şi de cititorul care le împrumută metoda; ea constituie un termen de referinţă, un fundal pe care se proiectează lectura standard, spre a-şi verifica intuiţiile ori spre a-şi măsura abaterile, un orizont (teoretic) al deplinei expansiuni şi eflorescenţe ale sensului."

Émile Faguet consideră că lectura comportă trei personaje: autorul, cititorul, iar criticul este mediatorul. Cititorul, lectorul îndeplineşte trei funcţii: performarea, evaluarea, cooperarea. În primul caz, lectorul are sarcina de a înţelege, „de a afla ce vor să spună, semnificanţii, ceea ce se traduce prin decodificarea semnelor şi interpretarea lor"; în al doilea caz, lectorul evaluează, ia atitudine faţă de textul pe care îl performează, din punct de vedere afectiv şi axiologic; în cel de-al treilea caz, este vorba de o funcţie cooperativă a lectorului care decurge din primele două.

Eugen Heroveanu observa faptul că menirea cărţii nu este numai de a ne informa, de a ne îmbogăţi cunoştinţele, de a ne mulţumi sufletul, ci şi de a ne stimula gândirea, cele mai bune cărţi fiind de altfel cele care dau mai mult de lucru spiritului, imaginaţiei şi facultăţilor noastre afective. La rândul său, Faguet remarca faptul că „a şti să citeşti e o artă şi există o artă de a citi", iar „arta de a citi este arta de a gândi plus încă ceva.( ) Trebuie să gândeşti şi să citeşti încet, pe îndelete, cu prudenţă, fără să te grăbeşti, făcându-ţi mereu obiecţii, atât ţie, cât şi autorului."

Nicolae Iorga a afirmat, de asemenea, că „A citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri".