Implante dentare

1.1 Introducere

Un biomaterial poate fi definit ca fiind orice material utilizat pentru a realiza dispozitive destinate inlocuirii unei parți sau funcții a corpului intr-un mod sigur, eficient, economic si acceptabil fiziologic. Consiliul Universitatii Clemson pentru Biomateriale a definit formal un biomaterial ca fiind „o substanta inerta sistemic si farmacologic conceputa pentru implantare de-a lungul, sau incorporata intr-un organism viu”. Spre deosebire de biomateriale, un material biologic este un material așa cum sunt tesutul osos, epiderma sau arterele, produse de un sistem biologic. Materialele artificiale care sunt doar in contact simplu cu pielea, cum este cazul amplificatoarelor auriculare, nu sunt incluse in definitia biomaterialelor, deoarece pielea actioneaza ca o bariera fata de lumea exterioara.

În momentul de fața sunt utilizate pentru tratarea unor afectiuni sau traumatisme o mare varietate de dispozitive si materiale. Printre exemplele uzuale se regasesc materialele pentru suturare, obturatoarele, șuruburile, cateterele și placile pentru producerea reconstrucțiilor osoase.

În cazul stomatologiei, principalul scop al utilizării biomaterialelor este acela de a îmbunătăţi săăatatea orala, prin restaurarea funcţiilor ţesuturilor vii naturale, fiind esenţială înţelegerea relaţiilor dintre proprietăţile, funcţiile si structurile materialelor biologice.

Din punctul de vedere al studiului biomaterialelor se întrevad trei punte de interes: analiza materialelor biologice, testarea materialelor destinate confecționarii implantelor şi caracterizarea interacţiunilor dintre acestea şi organismul uman. Succesul unui biomaterial sau al unui implant este in mare măsură dependent de trei factori majori: de proprietăţile şi de biocompatibilitatea implantului, de starea de sănătate a receptorului şi de competenţa chirurgului care introduce implantul în organism şi îl monitorizează

Conform standardelor in vigoare privind principalele teste necesare pentru a aprecia biocompatibilitatea unui material, trebuie efectuate experimentari privind:

1. toxicitateea sistemica acuta;

2. citotoxicitatea;

3. hemoliza;

4. toxicitatea intravenoasa;

5. mutagenitatea;

6. toxicitatea orala;

7. pirogenicitatea;

8. sensibilizarea

Implantarea dispozitivelor medicale presupune producerea unei plăgi chirurgicale şi, din aceasta perspectivă, răspunsul tisular la interfața cu implantul poate fi tratat din punct de vedere al modificării raspunsului de vindecare al rănii. În ţesuturile vascularizate, crearea unei plăgi chirurgicale presupune apariţia unei reacţii inflamatorii, proces care poate fi considerat ca fiind parte integrantă a vindecării. Rezultatul procesului de vindecare este transformarea într-un țesut similar celui care a existat anterior în zona respectiva (procesul de regenerare) sau într-o cicatrice, care în cazul mai multor ţesuturi şi organe conţine și țesut fibros.

Microorganismele de natura infecţioasă (virusuri, bacterii) prezente în zona incizată au rol de agenți patologici care prelungesc şi stimulează procesul inflamator, punând în pericol nu numai succesul implantului, dar chiar şi viaţa pacientului. Principiile biocompatibilității, inclusiv mecanismele legate de inflamaţie şi procesele infecţioase se aplică indiferent de tipul de material sau de modul de fabricaţie al implantului. Totuşi, anumite caracteristici ale biomaterialelor pot afecta anumite aspecte ale acestor procese. În acest sens ar fi indicata tratarea aspectelor legate de biocompatibilitate ținând cont de clasele diferite de biomateriale: metalice, ceramice polimerice și compozite.

1.2. Clasificarea biomaterialelor

Termenul de biomaterial face referire în general la materialele sintetice sau materialele naturale prelucrate care sunt utilizate pentru producerea dispozitivelor implantare și vor inlocui sau susține țesuturile sau organele. În general, biomaterialele pot fi considerate ca fiind inerte sau reactive față de materialul biologic. În al doilea caz, reactivitatea poate fi asociată cu eliberarea unor compuși sau cu absorbția unor molecule biologice. Chiar și materialele inerte pot elibera mici cantități de ioni și molecule în țesutul înconjurator. Aspectul care face diferența între biomaterialele inerte și cele reactive este modul în care interacțiunea între dispozitivul de implantare și țesutul respectiv afectează răspunsul organismului și performanțele urmărite. Acele materiale create pentru a acționa specific asupra răspunsului tisular prin reactivitate pot fi numite bioactive. Dacă studiem dezvoltarea biomaterialelor din punct de vedere istoric, se pot identifica patru clase principale, bazate pe conceptul de modificare a raspunsului gazdei:

1. Biomateriale inerte: materiale implantabile care produc în mică măsură sau nu produc un raspuns al gazdei;

2. Biomateriale reactive: materiale implantabile destinate producerii unor răspunsuri benefice specifice, cum sunt creșterea, aderarea, etc.;

3. Biomateriale viabile: materiale implantabile care încorporeaza sau atrag celule vii în zona unde s-a efectuat implantarea care sunt considerate de țesutul gazdă ca fiind matrici de țesut normale și sunt resorbite activ sau sunt remodelate;

4. Biomateriale replantate: materiale implantabile formate din țesuturi native, cultivate în vitro din celule prelevate din organul specific al pacientului.

În practica medicală de astazi sunt folosite un numar mare de dispozitive artificiale și de implante. Pentru orice aplicație, există o gamă mare de modele similare avand grade diferite de eficacitate. În contrast cu numărul de modele, există încă un număr mic de materiale care se pretează a fi biomateriale. Probabil că nu mai mult de câteva zeci din milioanele de aliaje metalice, polimeri și compuși ceramici s-au dovedit a fi utili pentru confecționarea dispozitivelor medicale și a implantelor.

Discuţiile în ceea ce priveste raspunsul biomaterialului sunt complexe, prin urmare este important să studiem biomaterialele în funcţie de clase şi de conexiunea dintre acestea şi legăturile chimice predominante. Comportarea biomaterialului depinde de compoziţia (inclusiv impurităţile) acestuia, de metodele prin care este fabricat şi finisat, de aplicaţia în care este folosit şi de modelul clinic după care este evaluat.