Asistența Oficială pentru Dezvoltare

În sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane, asistenţa financiară externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie relativ recentă. Ea a apărut ca o expresie a extinderii şi adâncirii permanente a cooperării economice dintre toate ţările lumii, pe fondul reconstrucţiei economice a ţărilor afectate de cel de-al doilea război mondial. Ulterior, asistenţa financiară externă s-a concentrat tot mai mult pe problema lichidării subdezvoltării, a surmontării decalajului existent între ţările bogate şi cele sărace. Ca instrument economic, analiza şi definirea asistenţei externe trebuie realizate în contextul mai larg al surselor exogene ale dezvoltării, surse care nu au menirea de a înlocui, ci de a completa factorul intern, efortul propriu, care este şi va rămâne elementul esenţial al creşterii economice a fiecărui stat.

Asistenţa externă este destinată acoperirii unor nevoi. Noţiunea de nevoi de asistenţă externă este o parte componentă a unei categorii mai cuprinzătoare, aceea a nevoilor economice ale unei naţiuni.

În cazul statelor care şi-au cucerit relativ recent independenţa politică, se manifestă o contradicţie evidentă între necesităţile lor tot mai mari şi posibilităţile limitate de acumulare internă existente. În pofida unor succese importante ale acestora, ele sunt încă departe de situaţia în care să fie capabile de a-şi finanţa propria dezvoltare economică, numai pe baza acumulării interne. Există o serie de factori28 ce nu pot fi controlaţi de ţările în dezvoltare, factori care le diminuează posibilităţile de însuşire a plusprodusului realizat în cadrul economiei lor naţionale, sporind astfel nevoile de asistenţă financiară externă:

• limitarea veniturilor în devize ce ar putea fi obţinute din exporturi de către tinerele state, ca urmare a barierelor tarifare şi netarifare impuse de către ţările dezvoltate, precum şi a nivelului necorespunzător al preţurilor la produsele lor de export. În acest fel, ţările în dezvoltare sunt împiedicate să-şi valorifice eforturile proprii pe piaţa mondială;

• creşterea substanţială şi permanentă a preţurilor produselor importate. În majoritate cazurilor, fiind lipsite de o industrie prelucrătoare corespunzătoare, ţările în dezvoltare sunt nevoite să cumpere din străinătate echipamentul necesar procesului de industrializare. În condiţiile în care societăţile transnaţionale duc o politică de practicare a unor preţuri foarte ridicate la maşini, utilaje, know-how etc., ţările importatoare se văd nevoite să facă faţă unor cheltuieli din ce în ce mai mari. Astfel, chiar dacă reuşesc să exporte mai mult, ele nu ajung decât să acopere sau să depăşească foarte puţin nivelurile importurilor anterioare;

• transferul profiturilor obţinute de firmele străine care activează pe teritoriul acestor state, profituri care, dacă ar fi reinvestite pe plan local, s-ar constitui în surse de finanţare a dezvoltării tinerelor state. Asistenţa financiară reprezintă activitatea de sprijinire a dezvoltării ţărilor în dezvoltare, desfăşurată de guverne naţionale şi de organisme financiare internaţionale. De regulă, această asistenţă financiară pentru dezvoltare este legată de proiecte specifice de dezvoltare economico-socială.

Asistenţa financiară externă reprezintă un concept larg, care include, în opinia unor specialişti, mai multe elemente:

• Ajutoare, care sunt donaţii şi împrumuturi acordate ţărilor beneficiare prin organisme oficiale şi care comportă elemente de favoare şi de libertate de minim 25% din suma totală.

• Donaţii (granturi), care sunt transferuri, în bani sau natură, care nu implică rambursare.

• Împrumuturi pentru ajutor, care sunt acordate pe perioade mai mari de un an de organisme publice sau de guverne, care corespund criteriului amintit la ajutoare. Operaţiunile de reeşalonare şi împrumuturile acordate pentru refinanţarea unei datorii contractate, publice sau private, sunt incluse în această categorie.

• Alte contribuţii ale sectorului public, ce reprezintă operaţiuni al căror scop principal nu este altul decât finanţarea dezvoltării şi care includ un element de libertate mai mic de 25%. Aici se includ operaţiunile de reamenajare a datoriei externe efectuate de sectorul public în condiţii de piaţă.

• Aportul sectorului privat, ce cuprinde investiţii directe, investiţii de portofoliu şi credite la export.

În practica internaţională, fluxurile financiare pentru dezvoltare se regăsesc sub două forme mai importante: investiţiile străine directe private (cel mai adesea sub forma investiţiilor realizate de societăţile multinaţionale) şi a fluxurilor de capital provenind de la băncile comerciale internaţionale şi asistenţa publică pentru dezvoltare (numită şi asistenţă oficială pentru dezvoltare sau ajutor extern), provenind atât de la guverne, pe cale bilaterală, cât şi de la agenţii multilaterale.