Strategii de politică monetară

STRATEGII INDIRECTE DE POLITICA MONETARA

a) STRATEGIA BAZATA PE TINTIREA CURSULUI VALUTAR

Economia de piata presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-oferta, fie ca este vorba de regimul de curs independent (caz în care mecanismele pietei sunt cele care sunt singurele care influenteaza cursul de schimb), fie ca este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrala intervine pe piata în scopul influentarii cererii si a ofertei de valuta).

În conditiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe tintirea cursului valutar, banca centrala încearca sa asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizarii instrumentelor proprii ce vizeaza pe de o parte modificari la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de alta parte pe baza interventiilor directe pe piata valutara, interventii menite sa sustina cursul valutar. Adoptarea unui astfel de regim impune mai multe conditii:

-adoptarea unui mix de politici macroeconomice care sa conduca la asigurarea unui nivel scazut al ratei inflatiei comparativ cu cea aferenta monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede;

-existenta unui nivel suficient al rezervelor internationale care sa permita interventii prompte pe piata valutara;

-mentinerea credibilitatii externe a tarii, inclusiv a stabilitatii politice si a cadrului institutional si legislativ care le influenteaza puternic pe primele.

Forma cea mai simpla a acestei strategii presupune “ancorarea” cursului valutar al monedei nationale de una sau mai multe monede apartinând tarilor ce prezinta un nivel redus al ratei inflatiei care sa contribuie, în acest sens, la diminuarea inflatiei si în tara ancorata (exchenge rate peg). Acest lucru se realizeaza, în fapt, prin “importarea” inflatiei din tara sau tarile cu care se face compararea. Principiul de functionare al acestui regim se bazeaza pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportarii la valuta de ancorare (sau cosul de valute).

Argumentele favorabile adoptarii unei astfel de strategii constau în:

-accelerarea fluxurilor comerciale internationale si investitionale, prin gradul mare de stabilitate si atractivitate a monedei nationale;

-disciplinarea politicilor macroeconomice pentru mentinerea si respectarea aranjamentului ales (ca parte integranta a programelor de macrostabilizare);

-promovarea cooperarii si coordonarii internationale în cazul aparitiei unor socuri externe majore.

Exista si argumente orientate împotriva acestei strategii, vizând:

-necesitatea mentinerii unei rate lunare a inflatiei mici, care sa nu deterioreze nici nivelul cursului valutar si nici competitivitatea externa;

-costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, daca în momentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;

-imposibilitatea ajustarii frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în aceasta strategie si în banca centrala;

-înrautatirea finantarii balantei de plati în conditiile în care nu exista alte surse decât cele generate de rezervele valutare.

Fata de acest curs se pot stabili si marje de fluctuatie ale cursului valutar de piata, vorbind despre asa numitul regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuatie se determina doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piata flotând liber, interventiile bancii centrale manifestându-se doar în conditiile în care evolutiile pietei conduc la o depasire a acestor limite. În cazul bandei de fluctuatie, spre deosebire de exemplul clasic, se realizeaza o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare libera a cursului valutar incertitudinea privind evolutia viitoare a cursului valutar de piata creste ceea ce asigura bancii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce priveste elaborarea si aplicarea politicii monetare.

b) STRATEGIA BAZATA PE TINTIREA AGREGATELOR MONETARE

Întrucât banca centrala nu poate actiona în mod direct asupra nivelului ratei inflatiei, dupa cum nici asupra nivelului activitatii economiei reale, prin aceste tinte intermediare se încearca sa se faca legatura, în definitiv, între actiunea exercitata prin intermediul instrumentelor de politica monetara în ceea ce priveste atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare – adica obiectivele operationale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetara – si nivelul activitatii economiei reale si inflatie. (Walsh [1998] )

În ceea ce priveste utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politica monetara, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care sa aiba în vedere controlarea nivelului de crestere al agregatelor monetare, în scopul eliminarii excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumparare a monedei nationale. Este unanim acceptat faptul ca o inflatie ridicata este însotita, în permanenta de o oferta excedentara de moneda, care sa acopere cresterea sustinuta a nivelului general al preturilor. În lucrarea „Teorii ale inflatiei”, Helmut Frisch afirma ca „Friedman a facut cunoscuta definitia cauzala de tip monetarist: «Inflatia este pretutindeni si întotdeauna un fenomen monetar …si poate fi determinata numai de o crestere mai rapida a cantitatii de bani decât a productiei»”

Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la baza teoria cantitativa reprezentata de ecuatia schimbului, potrivit careia, pe termen lung cresterea nivelului preturilor este determinata de cresterea înregistrata la nivelul ofertei de moneda. Pentru aceasta, autoritatea monetara are obligatia de a asigura un anumit nivel de crestere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar. În acest caz se ridica mai multe probleme legate de:

-alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea acestora si nivelul de agregare a elementelor ce le compun);

-stabilirea unui nivel de crestere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuatie a ratei de crestere a masei monetare;

-stabilirea modalitatii de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de politica monetara.

Având posibilitatea sa asigure un anumit nivel de crestere a ofertei de moneda din economie, banca centrala dispune, astfel, de un ridicat nivel al independentei politicii monetare, având astfel posibilitatea sa reactioneze rapid în conditiile manifestarii de socuri puternice la nivelul economiei nationale (fie prin interventii directe, fie prin interventii indirecte).

Cu toate acestea, o problema importanta cu care se confrunta autoritatea monetara este cea legata de stabilirea agregatului monetar optim care sa permita atingerea obiectivului final de politica monetara deoarece : - acesta trebuie sa fie relevant pentru economia pe care o reprezinta si,în acelasi timp, prin influentarea lui banca centrala trebuie sa aiba în vedere tocmai influentarea nivelului preturilor din economie, în sensul asigurarii stabilitatii acestora.

Ca atare, stabilirea ca ancora monetara a politicii monetare – controlul agregatelor monetare – este eficienta doar în conditiile în care legatura dintre evolutia agregatului monetar vizat si nivelul preturilor este previzibila, banca centrala fiind în masura sa asigure, pe baza instrumentelor de politica monetara de care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de moneda din economie. În conditiile actuale, caracterizate de puternice inovatii în plan financiar, ca de altfel si de informatizarea pietelor caracterizate de un puternic proces de globalizare, legatura dintre cele doua elemente (agregatul monetar supus controlului si nivelul preturilor din economie) este chiar mai volatila si ca urmare este foarte greu de previzionat