Tranzacții comerciale

1.Caracterizare generală

1.1.Definire

Piaţa românească de artă, funcţională restrâns, fragmentat şi parţial clandestin în perioada regimului socialist, a început, după revoluţie, un proces de liberalizare şi democratizare, punctat încă din 1990, prin deschiderea primei case de licitaţii de artă autohtone.

Piaţa românească de artă este susţinută curent, la nivelul vânzărilor publice (prin licitaţie de artă), prin 7 case locale de licitaţie de artă ce întreprind regulat sesiuni de licitaţie, în medie lunară având loc 7 licitaţii de artă, în cadrul cărora se pun în vânzare publică aproximativ 700 lucrări de plastică și grafică de autor.

Segmentului de cumpărători tradiţionali – colecţionarii, prin definiţie cunoscători ai valorilor plastice autohtone – li s-a adăugat treptat, cu începere îndeosebi din anii 2000, segmentul investitorilor, atraşi nu doar de valențele estetice ale operei de artă ca produs cultural, cât şi de potenţialitatea câştigului din creşterea valorii de piaţă a operelor de artă autohtonă. Raportul actual al celor două categorii în piaţă a ajuns, în prezent, de aproape 50%-50%, numărul investitorilor fiind în continuă creştere.

Astfel, piaţa actuală de artă este compusă dintr-o cerere în vizibilă creştere (noi valuri de investitori alăturându-se constant segmentului clasic şi limitat de colecţionari), o ofertă în uşoară creştere, dar de principiu limitată (creşterea cotaţiilor de piaţă atrage în piaţă lucrări valoroase din colecţii private, însă numărul operelor artiştilor consacraţi este limitat natural), locul acestora de întâlnire fiind ringul bursier al caselor de licitaţii, în cadrul reglementat şi transparent al căruia se manifestă concursul de intenţii de achiziţie.

1.2.Trasaturi distinctive

Există mai multe tipuri de licitaţii, cu mecanisme diferite, universal valabile. Avem de-a face cu două mari categorii: pe de o parte, licitaţiile „cu strigare“, iar pe de altă parte licitaţiile scrise. Cele două categorii se împart la rândul lor în subcategorii. Licitaţiile cu strigare au fost împărţite în două tipuri: modelul englez şi cel olandez. Modelul englez este cel mai răspândit: potenţialii cumpărători se reunesc într-o sală, iar conducătorul licitaţiei anunţă primul preţ. Participanţii licitează un preţ mai mare decât precedentul, iar preţul cel mai mare este câştigător.

Două mecanisme sunt opţionale, dar mereu prezente în acest tip de vânzare. Vânzătorul poate indica de la bun început conducătorului licitaţiei să păstreze un preţ de rezervă: preţul minim pe care licitaţia trebuie să-l atingă. Dacă acest preţ nu este atins, atunci obiectul în cauză este retras de la vânzare. Preţul de rezervă este, bineînţeles, mult mai mare decât preţul de pornire.

În general, casele de licitaţii folosesc modelul englez, practicând licitaţia ascendentă. Premergător şedinţei propriu-zise, experţii casei fixează un preţ minim şi unul maxim estimat, iar de comun acord cu deponentul se stabileşte acel preţ de rezervă. În cazul încheierii unei tranzacţii, atât deponentul, cât şi persoana achizitoare sunt comisionate pentru intermedierea operaţiunii.