Tranzacții Comerciale Internaționale

TRANZACŢII COMERCIALE SPECIALE

1. Transferul internaţional de creativitate şi tehnologii moderne

1.1. Transferul internaţional al brevetelor de invenţie

Pe măsura dezvoltării societăţii, devine din ce în ce mai “explozivă” activitatea creatoare, de inovare, invenţie, perfecţionare a tehnicilor de producţie, comercializare, etc. Asigurarea protecţiei prin lege (piaţa internă) sau prin convenţii şi tratate (piaţa mondială) – pentru orice drept de proprietate intelectuală sau industrială – devine obiectiv necesară. În comerţul internaţional, prima uniune pentru protecţia industrială s-a semnat la Paris, în 1883, revizuită ulterior prin mai multe convenţii multilaterale şi completată cu uniuni restrânse, pe ramuri sau sectoare de activitate. România a aderat la această “Uniune generală” aşa cum a fost ea revizuită la Washington, 1911.

Conceptul de proprietate industrială include astăzi următoarele:

– brevetele de invenţii;

– mărcile de fabrică;

– mărcile de comerţ sau servicii;

– procedeele şi tehnicile nebrevetate (know-how);

– consultanţa de specialitate (consulting);

– asistenţă tehnico-inginerească (engineering);

– indicaţiile de provenienţă sau denumirile de origine pe cale contractuală.

Conform organizaţiei mondiale a proprietăţii intelectuale, prin Convenţia de la Stockholm, 1967, acest concept include:

– drepturile privind opere literare, artistice, ştiinţifice etc.;

– fonogramele şi emisiunile radiofonice;

– invenţiile în toate domeniile activităţii umane;

– descoperirile ştiinţifice;

– desenele şi modelele de serviciu;

– denumirile comerciale;

– protecţia împotriva concurenţei neloiale;

– activitatea intelectuală în domeniul industrial, ştiinţific, literar şi artistic.

Circulaţia internaţională a drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală se numeşte transfer de tehnologie şi este o componentă a REI. Importanţa acestui transfer de tehnologie, ca modalităţi şi procedee de transmitere de la o firmă la alta din ţări diferite, “dintr-o dată” sau “pe termen lung”, rezidă în importanţa pe care o are avansul tehnologic asupra progresului economic şi social al oricărei ţări. Recent, se discută posibilitatea includerii acestui transfer de tehnologie în prevederile GATT, pentru a se crea un cadru instituţional mai precis de transmitere între ţări.

În sens general, invenţia este creaţia care reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul atins într-un domeniu, creaţie care nu a mai fost făcută publică sau brevetată în ţară sau străinătate şi care poate fi aplicată pentru soluţionarea unor probleme de interes general.

Brevet de invenţie este un titlu eliberat de stat, titlu care atestă caracterul de invenţie al obiectului său. În temeiul brevetului, titularul capătă o serie de drepturi, dintre care cel mai important este acela că numai el poate exploata personal sau autoriza pe alţii să exploateze obiectul invenţiei. Titularul are obligaţia de a exploata invenţia în termenul stabilit de lege (caz contrar se poate revoca brevetul) şi de a plăti anuităţile faţă de stat în perioada de valabilitate a brevetului (max. 20 ani).

Brevetele de invenţii se pot clasifica după mai multe criterii (principale, adiţionale, individuale, colective etc.). Atingerile nelegale care se pot aduce unui brevet de invenţie:

- contrafacerea: când dreptul de exploatare al titularului este atins prin fabricare, prin folosire, prin punere în circulaţie a unui produs rezultat;

- concurenţa neloială: crearea unor confuzii privind provenienţa unei mărfi fabricate pe baza brevetului, reclama comparativă critică, divulgarea unor secrete de fabrică, uzurparea calităţii de inventator etc.

Formele prin care are loc comerţul cu brevete de invenţii:

- Cesiunea: formă de comercializare prin care titularul unui brevet de investiţie transmite dreptul său de proprietate asupra brevetului unei terţe persoane. Cesiunea urmează drumul juridic de drept comun specific contractului de vânzare-cumpărare şi poate fi:

– definitivă;

– temporară.

Întinderea cesiunii poate fi:

– totală: când priveşte în întregime brevetul şi teritoriu pe care este protejată;

– parţială: sub aspectul teritoriului, al aplicaţiilor posibile, al conţinutului dreptului transmis (ex.: se transmite dreptul de a fabrica, dar nu şi cel de a comercializa).

- Aportul unui brevet într-o societate mixtă: când partea care este titulară a unui brevet aduce şi cedează în favoarea societăţii dreptul de proprietate şi, eventual, dreptul de folosinţă asupra brevetului. La dizolvarea societăţii, partea care a dus ca aport un brevet nu are dreptul de a-l relua dacă acest drept nu se prevede expres în statut.

- Licenţierea: înţelegerea pe bază de contract prin care titularul unui drept de proprietate industrială (brevet, marcă, know-how etc.) transmite unei alte persoane, în total sau în parte, folosinţa acestui drept exclusiv pentru exploatare, primind în schimb bani sau produse. Titularul dreptului de proprietate industrială se numeşte LICENŢIAR iar beneficiarul folosinţei se numeşte LICENŢIAT.

Prin diferenţă faţă de un contract clasic de vânzare-cumpărare, contractul de licenţă de brevet de invenţie se particularizează prin anumite restricţii sau limitări impuse de licenţiar:

– limitare temporală: deoarece, de regulă, contractul se încheie pe o perioadă mai scurtă decât valabilitatea brevetului;

– limitare teritorială: când se acordă dreptul de exploatare pe o parte a teritoriului protejat;

– limitare la o anumită firmă pentru exploatare;

– limitare în ceea ce priveşte obiectul licenţei, când brevetul are aplicaţii multiple;

– limitare cantitativă: când se stabileşte producţia maximă ce va fi realizată sub licenţă.

Contractele de licenţă, funcţie de întinderea dreptului transmis, pot fi:

– licenţă exclusivă: se acordă licenţiatului drepturi exclusive de utilizare a invenţiei, fără ca ulterior licenţiatul să mai poată ceda aceleaşi drepturi altei persoane; poate fi la rândul lor:

- atenuată: când păstrează pentru el însuşi dreptul de exploatare;

- absolută: renunţă şi el la exploatare;