Agroturism în Munții Maramureșului

CAPITOLUL 1

ZONA AGROTURISTICĂ MARAMUREŞ

Provincie aparent „închisă în sine” prin coordonatele sale geografice, depozitară a unei civilizaţii româneşti tradiţionale, dar şi loc de interferenţe etnice, Maramureşul a jucat un rol important în ansamblul istoriei româneşti şi nu numai.

Constituit din o parte a fostelor „ţări” ale Maramureşului, Chioarului, Lăpuşului şi Codrului, actualul judeţ Maramureş are o istorie străveche, aşa cum au dovedit-o cercetările arheologice care au scos la iveală urme ale prezenţei omului pe aceste meleaguri încă din paleolitic, existenţa umană fiind evidenţiată pe parcursul tuturor perioadelor istorice.

1.1. Istoricul Maramureşului

Atestat documentar în anul 1199 (când se consemnează desfăşurarea unei vânători în pădurile Maramureşului la care participă şi regele maghiar Emeric), Maramureşul a fost caracterizat, din punct de vedere al organizării politico-administrative, de cnezate şi voievodate româneşti (cnezatul Cuhea al Bogdăneştilor, cnezatul Mara, cel al Coşăului etc.) a căror evoluţie a fost întreruptă de cucerirea maghiară, rezistenţa în faţa acestei ofensive fiind atestată documentar cel mai sugestiv în cazul lui Bogdan din Cuhea, numit în documentele maghiare ale anilor 1342-1343 „fost voievod” şi „infidel”.

De altfel, acelaşi Bogdan trece munţii în anul 1359 şi contribuie la formarea statului medieval Moldova, având, de atunci, un loc aparte în tradiţia istorică românească.

„Ţara Maramureşului” (termen întâlnit pentru prima dată într-un document din anul 1299) se remarcă după cucerirea maghiară şi introducerea instituţiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existenţei unei autonomii locale în care rolul nobilimii româneşti, inclusiv în planul spiritualităţii, este bine documentat. Astfel, în anul 1391, mănăstirii de la Peri îi este conferit statutul de stavropighie, iar egumenului de acolo prerogative cvasi-episcopale, la Peri realizându-se şi traducerea unor cărţi religioase în limba română.

În secolele următoare, Maramureşul, Chioarul sau Lăpuşul au aparţinut alternativ, din punct de vedere administrativ, fie de principatul Transilvaniei, fie de Ungaria, un moment important constituindu-l Unirea lui Mihai Viteazul (1599-1600), când o mare parte a zonei, inclusiv Cetatea Chioarului, a intrat în stăpânirea sa. Pe palierul istoriei sociale, vom aminti doar despre faptele haiducilor lui Grigore Pintea Viteazul, acesta ieşind din scenă odată cu uciderea sa la porţile oraşului Baia Mare (12 august 1703), dar rămânând până astăzi prezent în tradiţia locală.

Istoria politică nu poate să nu consemneze participarea cetăţenilor din zonă la momente precum revoluţia de la 1848-1849 sau la mişcarea naţională a românilor de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Vasile Lucaciu, supranumit „Leul de la Şişeşti” sau George Pop de Băseşti sunt doi dintre reprezentanţii remarcabili ai elitei româneşti care au pregătit, prin demersurile lor, actul Unirii de la 1918, în urma căruia Transilvania, Banatul, Crişana şi o parte a Maramureşului s-a unit cu România.

Judeţul Maramureş interbelic cuprindea doar o treime (partea de la sud de râul Tisa) din fostul comitat cu aceeaşi denumire, reşedinţa fiind la Sighet, în timp ce zona de la sudul lanţului muntos Gutâi, inclusiv oraşul Baia Mare, intrau în componenţa judeţului Satu Mare.

Organizarea administrativă a României din anul 1950, după model sovietic, a impus regiunile în locul judeţelor, regiunea Baia Mare, ulterior Maramureş, incluzând atât teritorii din actualul judeţ Maramureş, cât şi din judeţele Satu Mare şi Sălaj.

După revenirea la formula tradiţională a judeţelor (1968) s-a constituit judeţul Maramureş în structura organizatorică existentă şi în prezent, prin includerea în perimetrul său a localităţilor din depresiunile Maramureş, Baia Mare, Lăpuş şi Chioar, precum şi a câtorva de pe văile Someşului şi Sălajului. Astfel, termenul „Maramureş” începe să definească o altă realitate administrativă decât până atunci.

Reşedinţa judeţului a devenit municipiul Baia Mare, oraş atestat documentar în anul 1329 şi care a avut o evoluţie spectaculoasă, atât din punct de vedere demografic (de la 14.000 de locuitori în anul 1930 la aproximativ 140.000 astăzi), cât şi economic, fiind un centru urban important în această parte a ţării, cu o dezvoltare dinamică specifică.

Dacă până în 1989 industria minieră, chimică şi metalurgică au avut ponderea cea mai însemnată în economia judeţului, astăzi, activităţile tradiţionale ale zonei au fost treptat înlocuite sau completate de cele derivând din mediul concurenţial oferit de sistemul politic democratic şi de integrarea României în Uniunea Europeană.

Prin mărturiile trecutului şi frământările cotidiene ale prezentului, judeţul Maramureş este o structură administrativă care ne dezvăluie că tradiţia şi modernitatea se pot manifesta într-o simbioză perfectă.

1.2 Stema şi drapelul judeţului Maramureş

Stema judeţului este adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 684 din30 septembrie 1998 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 416 din15 oct. 1998.

Stema judeţului

Drapelul judeţului

Descrierea stemei: Stema judeţului Maramureş se compune dintr-un scut tăiat; în dreapta părţii superioare se află un cap de zimbru, natural, având între coarne o stea de aur cu cinci raze, flancat în dreapta de o roză din acelaşi metal, iar în stânga, de o semilună de argint, conturnată; în stânga părţii superioare este reprezentată o capră neagră stând pe piscul unui munte de argint, care are conturat, în centru, intrarea într-o mină; muntele este flancat de doi brazi naturali; în partea inferioară, pe câmp de azur, se află o biserică din lemn, de aur, văzută dinspre altar, cu acoperiş în două ape, fiecare nivel fiind terminat cu câte o cruce având trei braţe orizontale şi a cărei turlă se înalţă până la mijlocul câmpului superior.

Semnificaţia elementelor însumate: Capul de zimbru, vechi simbol maramureşan, aminteşte de legenda descălecatului, plecarea lui Dragoş şi Bogdan I din Maramureş pentru a forma statul feudal independent Moldova. Roza este blazonul voievodului Bogdan I. Capra neagră şi brazii evocă relieful şi principalele bogăţii naturale ale zonei. Intrarea în mină reprezintă bogăţiile subsolului a căror exploatare a avut o importantă pondere în economia judeţului. Biserica din lemn atestă faptul că în acest judeţ se păstrează cele mai impunătoare construcţii de acest fel dinţară.