Atracții turistice București

MANASTIREA PLUMBUITA

Manastirea Plumbuita

Casa Domnesca

Manastirea Plumbuita

Manastirea Plumbuita

Mănăstirea Plumbuita este o mănăstire ortodoxă de călugări, cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, situată în cartierul Colentina din Bucureşti, pe un mic deal de pe malul drept al râului Colentina

Prima ctitorire are loc în anul 1560, când voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mircea Ciobanul şi al Doamnei Chiajna, începe construcţia mănăstirii, care va fi terminată de domnitorul Mihnea Turcitul. În 1585, acesta închină aşezământul mănăstirii Xiropotamu, de la Muntele Athos.

Biserica suferă mari distrugeri în 1595, iar în 1614 este grav afectată de un incendiu. Ajunge în forma sa actuală la a doua rectitorire, din anul 1647, când biserica este rezidită din temelii din porunca domnitorului Matei Basarab, după modelul ctitoriei lui Radu cel Mare de la Dealu, pentru a comemora victoria din 1632 împotriva turcilor. Atunci i se adaugă Casa Domnească şi este întărită cu ziduri mari de apărare. Turnul-clopotniţă este construit între 1802-1806, de egumenul Dionisie din Ianina, după ce clopotniţa mănăstirii fusese grav avariată de cutremurul din 1802

Numele de Plumbuita i-a fost dat de localnici, datorită faptului că biserica a fost multă vreme acoperită cu tablă de plumb. Există şi legende în jurul acestei denumiri. Se spune că numele de Plumbuita vine de la faptul că Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperişul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica. Altă legendă spune că bătălia lui Matei Basarab cu Radu Iliaş, care a avut loc sub zidurile mănăstirii, a fost atât de aprigă, încât mulţimea de ghiulele căzute pe acoperişul bisericii, topindu-se, a dat acoperişului un luciu de plumb.

Biserica mănăstirii, rezidită de Matei Basarab în 1647, are plan triconc, cu turla pe naos, şi prezintă atât caractere arhitecturale tipic munteneşti, cât şi ancadramente de tip gotic la ferestre, care evidenţiază influenţa arhitecturii moldoveneşti. Are ziduri foarte groase, de aproape un metru. Tabloul votiv al bisericii îl înfăţişează pe voievodul-ctitor Matei Basarab.

Mănăstirea devine un monument de referinţă pentru istoria culturală a Bucureştiului, începând de la sfârşitul secolului al XVI-lea. În 1573, se înfiinţează aici prima tiparniţă din Bucureşti, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale, Ecaterina Salvarezzo. Aceasta este a treia tiparniţă înfiinţată în Ţara Românească, după cea a ieromonahului Macarie, înfiinţată în 1508 la Mănăstirea Dealu de Radu cel Mare (1495-1508); şi după cea întemeiată în 1544 sub Radu Paisie (1535-1545) la Târgovişte, condusă de logofătul Dimitrie Liubavici, în care s-a format ca tipograf diaconul Coresi.

Tiparul, executat sub îndrumarea monahului Lavrentie şi a ucenicului Iovan, prezintă particularităţi specifice, unice în istoria tiparului românesc, care nu pot fi confundate cu alte caractere poligrafice din Transilvania sau Ţara Românească. În 1582, apar aici primele cărţi tipărite în Bucureşti: două Tetraevangheliare şi o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Naţională din Sofia).

Situată într-o poziţie strategică, la ieşirea din Bucureşti, pe un mic deal de pe malul râului Colentina, mănăstirea joacă un rol important în apărarea oraşului. În 1632, lângă mănăstire se dă o bătălie cu miză importantă, între oastea Ţării Româneşti, condusă de Matei Basarab, şi oastea turcă, în frunte cu Radu Iliaşi. Acesta din urmă fusese trimis de sultan pentru a îl înlătura din scaun pe Matei Basarab, urmând să să instaleze în locul său un domnitor numit de Poarta Otomană. Bătălia este câştigată de Matei Basarab, care rămâne astfel pe tronul Ţării Româneşti.

În timpul Revoluţiei de la 1848, fără acordul autorităţilor bisericeşti, mănăstirea este transformată în închisoare politică. În luna octombrie 1848, autorităţile vremii arestează şi încarcerează în beciurile de la Plumbuita o parte din capii Revoluţiei

Începând cu secolul al XIX-lea, mănăstirea traversează o lungă perioadă de decădere. Cutremurul din 1802 afectează grav mănăstirea şi clopotniţa. Acestea sunt reparate ulterior de egumenul Dionisie din Ianina, fost egumen al Mănăstirii Xiropotamu de la Muntele Athos.

Odată cu secularizarea averilor mănăstireşti, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, toate averile mănăstirii trec în proprietatea statului. Mănăstirea este părăsită, fiind transformată în biserică de mir.

Ansamblul actual al mănăstirii cuprinde:

* biserica mănăstirii, de plan triconc, cu turla pe naos

* turnul clopotniţă

* chiliile

* Casa Domnească

În interiorul bisericii se află moaşte ale Sfântului Ierarh Nicolae şi ale Sfinţilor Mucenici Gheorghe, Pantelimon şi Ioan cel Nou de la Suceava.

MANASTIREA RADU VODA

Manastirea Radu Voda...

Mânăstirea Sfânta Troiţă - Radu Vodă este aşezată în centrul Capitalei. Pe malul Dâmboviţei, în imediata apropiere a Pieţii Unirii, învecinându-se cu dealul Patriarhiei

La vremea întemeierii, purta numele Sfânta Troiţă. În frământările acelor vremuri, sfântul aşezământ cade, în 1595, în mâinile turcilor. După victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni, vestitul Sinan Paşa, duşmanul lui Mihai, o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ şi cu bastioane. Tot oraşul este, de asemenea, întărit de turci. Degeaba însă: după victoria marelui voievod din octombrie 1595, de la Târgovişte, Sinan e silit să se retragă din faţa armatelor biruitoare ale creştinilor. Nu înainte însă de a distruge toate fortificaţiile pe care el însuşi le ridicase şi de a dărâma până în temelie Mânăstirea Sfintei Troiţe.

Abia în 1614, voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) începe reconstrucţia, păstrând planurile şi elevaţia edificiului de origine. Biserica este cunoscută de atunci sub numele ctitorului. Fiul şi urmaşul său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijeşte de zugrăvirea bisericii. În vremurile domniilor fanariote, marea mânăstire Radu-Vodă, una dintre cele mai bogate din Bucureşti, este cârmuită de egumeni greci, buni negustori dar jalnici administratori ai construcţiilor mânăstireşti; multă vreme, mânăstirea acumulează bogăţii, moşii, vii, case şi prăvălii în Bucureşti, dar posesia acestor mari averi nu se oglindeşte în îmbunătăţirile aduse clădirilor.

Planul şi formele arhitectonice ale bisericii Radu-Vodă sunt inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, cu diferenţa că materialul de construcţie întrebuinţat nu este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle dintre care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, ca şi la modelul de la Curtea de Argeş.

Faţadele, împărţite în două registre de înălţime inegală printr-un brâu, au o decoraţie simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde, care ritmează plăcut suprafeţele tencuite cu alb. Înfăţişarea actuală a bisericii este datorată ultimei restaurări, condusă de arhitectul Ştefan Balş între anii 1967-1974 (după care biserica a fost repictată).

Restaurarea a adus edificiul la formele sale arhitectonice iniţiale întrucât ruinându-se partea superioară a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului al XIX-lea în stilul neogotic la modă în acea epocă. Tot atunci i-a fost adăugat şi pridvorul, care se păstrează şi astăzi. În interior sunt demne de văzut frumosul iconostas de expresie barocă şi pietrele de mormânt din pronaos: una dintre cele mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la sfârşitul secolului al XVI-lea.

La miază-noapte de biserică se păstrează turnul-clopotniţă, ultimul vestigiu al puternicei incinte mânăstireşti de altădată. Vremurile nu l-au cruţat (deasupra intrării dinspre sud o inscripţie aminteşte că după marele cutremur din 1802 era într-o stare „vrednică de plâns”), dar refacerile i-au respectat înfăţişarea, astfel încât felul în care arată astăzi este poate destul de apropiat de cel în care arăta în secolul al XVI-lea, când a fost construit de voievodul Alexandru al II-lea Mircea.

MUZEUL GEORGE ENESCU

Muzeul George Enescu...

Muzeul George Enescu...

Muzeul George Enescu...

Clădirea în care se află muzeul a fost construită după planurile arhitectului I.D. Berindei în stilul baroc francez al epocii Ludovic al XVI-lea, pentru Gheorghe Grigore Cantacuzino, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, poreclit "Nababul" pentru fabuloasa sa avere. După moartea "Nababului", cladirea a revenit fiului său Mihai care decedând în 1929, a lasat-o prin testament soţiei sale Maruca, recăsătorită în decembrie 1939 cu George Enescu.

Edificiul - cunoscut şi sub numele de "palatul Cantacuzino" - a găzduit în preajma celui de al doilea război mondial, preşedenţia Consiliului de Miniştri. În anul 1956, Palatul Cantacuzino a devenit Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor român. Muzeul expune documente şi obiecte personale ale muzicianului. Aici se află, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la vârsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome şi medalii ce i-au fost conferite, printre care şi cea a Legiunii Franceze de Onoare.