Noua Zeelandă

Capitolul 1. Elemente de cadru general

Denumire Oficila New Zealand (engleză)

Aotearoa (maori)

Noua Zeelanda (romana)

-Capitală: Wellington

-Coodonate GPS 41°17′S 174°47′E

-Oraş principal: Auckland

-Limba oficială: Engleza, Māori, NZSL

-Sistem politic: democraţie, monarhie constituţională

- Guvernatorul: General al Noii Zeelande

-Regina Elisabeta a II-a (suveran), Silvia Cartwright (guvernator general)

- Primul-ministru John Key

-Independenţă 1931

-Suprafaţă

- Total 268.680 km² (74)

- Apă (%) 2,1 %

-vecini :Oceanul Pacific

-Religie:

Anglicani 14,9%, Romano-catolici 12,4%, Presbiterieni 10,9%, Metodisti 2,9%, Penticostali 1,7%, Baptisti 1,3%, Alti cresti 9,4%, Altele 3,3%, Nespecificati 17,2%, Fara 26%

-Populaţie

- 4.115.771. (120)

- Densitate 15 loc./km²

-Monedă Dolar neozeelandez

-Fus orar UTC + 12

-Domeniu Internet .nz

-Prefix telefonic +64

Vecini Oceanul Pacific

Drapel Stema

Capitolul 2. Istoria

Istoria Noii Zeelande incepe cu cel putin 700 de ani in urma, cand a fost descoperita si ocupata de polinezieni, care au dezvoltat populatia si cultura Māori. Cea mai noua si credibila dovada, arata ca ocuparea initiala a Noii Zeelande a avut loc in jurul anului 1280.

Primul european care a a descoperit Noua Zeelanda a fost exploratorul olandez Abel Janszoon Tasman, pe data de 13 decembrie 1642, sosind cu vasele Heemskerck si Zeehaen. Tasman a numit noile tinuturi Staten Landt, dupa numele parlamentului olandez, acest nume aparand pe primele harti ale tarii. Cartografii olandezi au schimbat numele in Nova Zeelandia (in latina). Numele tarii a devenit New Zealand (Noua Zeelanda) cand capitanul James Cook a vizitat insula cu peste 100 de ani mai tarziu de la vizita lui Tasman, in 1769 - 1770.

De la sfarsitul secolului al XVIII-lea, tara a fost vizitata frecvent de exploratori, marinari, misionari, comercianti si aventurieri britanici, francezi si americani. Cu mici exceptii, majoritatea contactelor dintre Māori si europeni, au decurs fara incidente, europenii facand schimburi comerciale care includeau arme si unelte metalice, pentru hrana, apa, lemn si sex.

Incepand cu anii 1800, in Noua Zeelanda au inceput sa apara si se stabileasca misionari. Acestia au incercat sa-i converteasca pe Māori la crestinism si sa controleze vizitatorii europeni care nu respectau legile. Ca raspuns la plangerile despre marinarii si aventurierii care nu respectau legile in Noua Zeelanda, guvernul britanic l-a numit pe James Busby ca Rezident Oficial in 1832. In 1834, acesta a incurajat sefii Māori sa proclame suveranitatea prin semnarea unei declaratii de independenta in 1835, aceste actiuni ajungand sa fie cunoscute si de regele William al IV-lea. Busby nu a primit nici autoritate legala nici suport militar si astfel nu a reusit sa controleze populatia europeana.

Multi europeni au cumparat terenuri de la Māori, dar avand conceptii diferite despre folosirea acestor terenuri, s-a ajuns la conflicte. In 1839, compania New Zealand Company care a fost infiintata la Londra in vederea promovarii colonizarii sistematice a Noi Zeelande, a cumparat mari suprafete de teren si a stabilit colonii. Aceste actiuni au alarmat misionarii, care au cerut sprijin britanic pentru a tine sub control imigrantii europeni.

In anul 1840, pe 6 februarie, s-a semnat Tratatul de la Waitangi (Treaty of Waitangi), intre Marea Britanie si aproximativ 40 de sefi Māori, prin care Noua Zeelanda era atasata Imperiului Britanic, iar bastinasii Māori au primit suveranitate asupra pamanturilor lor si a altor posesii si drepturi egale cu cetatenii britanici. Mai multe copii ale tratatului au fost purtate prin toata tara pentru a fi semnate si de alti sefi Māori. Un numar semnificativ au refuzat sa semneze, sau nu au fost invitati sa semneze, dar pana la urma un total de peste 500 de sefi Māori au semnat. Se spune ca varianta britanica a tratatului ofera Coroanei Britanice suveranitatea asupra Noii Zeelande, dar varianta Māori a tratatului sustine ca Marea Britanie primestekawanatanga, adica o putere redusa. Disputa asupra adevarului in ceea ce priveste tratatul si intentia fiecarei parti, ramane o problema nerezolvata inca.

Fiind administrata pana in 1840 cand tratatul a fost semnat ca o parte a coloniei australiene New South Wales, Noua Zeelanda a devenit o colonie de sine statatoare pe data de 3 mai 1841. A fost divizata in doua provincii care au fost reorganizate in 1846 si in 1853, cand acestea si-au castigat propriile legislatii, apoi abolite in 1876. Tara si-a castigat de asemeni dreptul de a avea propriul guvern, prin actul New Zealand Constitution Act 1852, care stabilea un guvern colonial central.

Pana la sfarsitul secolului XIX-lea, au sosit pe insula multi europeni si asiatici. Deja majoritara in 1859, populatia alba sau Pākehā (denumire generica a neo-zeelandezilor albi care nu proveneau din Māori), a crescut rapid, ajungand la un milion in 1911. Impunerea unui sistem legal si economic european, a condus la situatia in care cea mai mare parte a terenurilor sa treaca de la Māori la Pākehā. Cateva triburi au ramas aproape fara pamant, iar altora le era frica sa nu-si piarda terenurile. Competitia pentru pamant, a fost cauza primara a razboaielor din Noua Zeelanda (New Zealand Land Wars) intre anii 1845 and 1872, in care regiunile Taranaki si Waikato au fost invadate de trupele coloniale si s-au luat multe pamanturi de la Māori.

In timp ce Insula de Nord (North Island) era convulsionata de razboi, insula de Sud (South Island), cu o populatie Māori redusa, a fost in general lipsita de conflicte. In 1861 s-a descoperit aur in Central Otago, declansandu-se o goana dupa aur. Orasul Dunedin a devenit cel mai prosper oras din tara.

In 1870 si anii 1880, mai multe mii de chinezi au migrat in Noua Zeelanda pentru a lucre la minele de aur din South Island. Desi primii imigranti chinezi au fost invitati de guvernul provincial din Otago (reegiune in South Island), acestia au devenit rapid tinta ostilitatilor din partea imigrantilor albi si legi specific au fost adoptate pentru a-i descuraja sa vina in Noua Zeelanda.

In decada urmatoare anului 1890, au intervenit schimbari majore. Economia, bazata pe lana si schimburi locale a trecut pe exportul de carne congelata si produse lactate in Marea Britanie, aceasta schimbare fiind posibila datorita inventarii navelor frigorifice, care au permis transportul hranei la mari distante. Vasele frigorifice au ramas baza economiei neo-zeelandeze pana in anii 1970.

Parlamentul Noii Zeelande a adoptat in anii 1890 un numar de initiative cum ar fi dreptul femeilor la vot si pensii pentru batrani. Cultura Māori a cunoscut o renastere, iar din anii 1950 Māori au inceput sa mute la orase in numar mare, militand pentru a recunoastere mai accentuata a Tratatului de la Waitangi (Treaty of Waitangi).

Noua Zeelanda a votat impotriva aderarii Confederatiei Australiei (Commonwealth of Australia) in 1901, in schimb trecand de la statutul de colonie, la cel de dominion separat in 1907, cu statut egal cu cel al Australiei si Canadei.