Politici de organizare administrativ-teritorială în România modernă și contemporană

INTRODUCERE

Organizarea administrativ- teritorială a unei țări, înfăptuită pe cale legislativă, reprezintă un element de suprastructură de mare importanță, deoarece determină constituirea sistemului administrației statului și subsistemelor lui locale, încadrează teritorial viața politică și organizează viața economică și socială a unei națiuni. Modelele de organizare administrativă adoptate sunt întotdeauna impuse de condițiile concrete istorice, geopolitice, economice și sociale.

România a cunoscut sub aspectul organizării administrativ- teritoriale experiențe cel puțin la fel de zbuciumate ca propria-i istorie, căutarea modelului optim oscilând între sisteme centralizate, descentralizate sau soluții impuse, toate însă concepute, din momentul constituirii Statului, într-o structură de stat unitar.

Lucrarea de față și-a propus să descrie modelele de organizare administrativă, să analizeze cauzele care l-au determinat și să arate impactul pe care organizarea administrativ- teritorială stabilită prin acte normative, l-a avut asupra teritoriului național.

Prima parte este o expunere succintă a unor modele de organizare administrativ- teritorială pentru țările din Uniunea Europeană, clasificate pe tipuri de structuri ale puterii de stat, precum și o descriere a modelului de stabilitate american și a modelului de administrație minimal japonez.

Evenimentele politico- istorice din sec al XIX-lea au marcat evoluția organizării administartiv-teritoriale a provinciilor locuite de români. Este o etapă spectaculoasă care marchează la început o evoluție separată a provinciilor, cu mențiunea că Moldova și Muntenia au avut un parcurs asemănător. Aflate succesiv în sfera de influență a Imperiului Otoman și a Rusiei, aceste teritorii adoptă Regulamentele Organice la 1830 și 1832, veritabile constituții care aduc o organizare administrativă modernă. Evenimente ca Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor de la 1859 au condus la formarea Statului Național. Organizările administrativ- teritoriale ale Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei relevă de asemenea condițiile particulare în care au evoluat aceste provincii. Politicile de dezvoltare a căilor de comunicație au reprezentat un element important în întărirea coeziunii teritoriului.

În perioada interbelică, România întregită s-a confruntat cu problemele inerente ale tranziției determinate de necesitatea unificării legislative, pentru a asigura controlul statului asupra întregului teritoriu și unificării administrative, care s-a dovedit a fi un proces dificil. Criza economică mondială din perioada 1929-1933, instabilitatea politică a țării, instaurarea regimului autoritar regal și începutul

celui de-al doilea război mondial, au fost evenimente complexe care au făcut ca în toată această peri-oadă, România să se afle într-o permanentă căutare a modelului potrivit de organizare administrativă. Înfăptuirea Statului național unitar a facut necesară unificarea legislativă a țării. Demersurile legislative de integrarea a provinciilor românești unite s-au confruntat cu diferitele modele de organi-zare administrativă, existente până la acea dată în fiecare dintre teritoriile românești. De asemenea, mo-dul de înfăptuire a unificării administrative a întâmpinat dificultăți, fiind necesare o serie de modificări legislative și ajustări necesare.

Legile de organizare administrativă din 1929 și 1936, aflate sub influența Constituției de la 1923, au propus două modele diferite de organizare, unul bazat pe autonomie locală și descentralizare și celălalt pe principii mai centraliste,.

Modelul de organizare bazat pe nivelul regional, cu particularitățile lui, determinate de Constituția de la 1938, care consfințea regimul autoritar regal, impus de Carol al II-lea, aduce ca element de noutate ținutul ca unitate administrativ-teritorială dar se remarcă și prin reglementările minuțioase în materie de edilitate și sistematizare.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, România a cunoscut, sub aspectul administrării teritoriului, modelul de criză, centralizat, instituit de guvernul Ion Antonescu.

După 1944, codurile politice comuniste au avut un impact major asupra teritoriului reorganizat administrativ după modelul sovietic în regiuni și raioane. Transformările din agricultură au condus la comasarea terenurilor și organizarea exploatării colectiviste. Începând cu anul 1968, organizarea administrativă pe județe a teritoriului României și politicile de dezvoltare economică din perioada socialistă, au condus la noi evoluții în dezvoltarea teritoriului.

În etapa postsocialistă România cunoaște o transformare a sistemului politic și mutații apărute în economie, cu influențe majore asupra organizării spațiului. Se remarcă noi forme de amenajare și de infrastructuri tehnice, compatibile cu modele similare din Uniunea Europeană, de la formele noi de organizare administrativă, la infrastructuri tehnice de transport și industriale.

Lucrarea de față a constituit subiectul tezei de doctorat susținută de autor, având tema “Impactul codurilor administrativ-teritoriale și politice asupra organizării spațiului geografic și amenajării teritoriului național, în epoca modernă și contemporană”. Realizarea ei fost posibilă cu sprijinul și susținerea domnului prof. univ. dr. Vasile SURD de la Facultatea de Geografie a Universității Babeș-Bolyai, coordonatorul științific, căruia îi aduc cele mai calde mulțumiri.