Folclor

Legenda e o naraţiune care caută să explice obârşia unui fenomen, a unui aspect de detaliu chiar, sau să comenteze şi să comemoreze fapte şi figuri de seamă din trecutul nostru. Prin însăşi structura ei, legenda are o funcţie didactică. Ea pretinde că relatează adevărul. Fiindcă în ea primează intenţia ştiinţifică, legenda e mai puţin poetică decât celelalte specii epice. Povestitorul e preocupat de miezul faptului, de dimensiunile lui impresionante, nu de maniera narativă, care este complet subordonată intenţiei de a contura fenomenul comentat cu cât mai multă claritate şi evidenţă. Deoarece ea tinde să explice, să dea informaţii despre anumite fapte petrecute în anumite parţi şi la anumite fiinţe, ea e aproape localizată, legată de anumite locuri, de anumite fiinţe sau specii. Ceea ce caracterizează legenda e o anumita încordare care o străbate de la început până la sfârşit. Catastrofa finală e aşteptată cu sufletul la gură. Această tensiune internă, prevestitoare de deznodăminte tragice, vine din îmbinarea ciudată dintre cele două lumi în care se desfăşoară acţiunea, tărâmul nostru şi tărâmul celalalt în care sălăşluiesc fiinţele supranaturale.

Trecerea de la un tărâm la celălalt se face prin forţarea ordinii existente, prin tulburarea legilor fireşti. Pătrunderea omului în lumea de dincolo sau ivirea fiinţelor supra sau subpământene printre oameni înseamnă neobişnuitul prevestitor de calamităţi.

Omul simplu se simţea copleşit, zguduit de ciocnirea celor două ordini, moduri de existenţă telurică şi cea presupusă dincolo de aceasta. Interferenţa dintre cele două tărâmuri se

întâmplă numai în chip excepţional, ca un fapt izolat ce nu se mai repeta sau faţă de care trebuiau respectate indicaţiile care ar împiedica repetarea lui. Neobişnuitul e caracteristica centrala a faptelor reluate în legendă. Pactul cu diavolul pentru o viaţă de huzur, răpirea flăcăului de zâne sunt lucruri nefireşti, care se petrec în mod excepţional. În general, legenda e scurtă, alcătuită dintr-un singur episod, rareori e pluriepisodică şi atunci e de obicei legenda-

basm.

Eroul de basm se caracterizează în genere prin atitudinea lui activă. Spre deosebire de cel din legendă, unde acesta este pasiv, victimă a unor întâmplări pe care el nu le poate ocoli, sau calcă din neştiinţă consemnul, totul sfârşind printr-o catastrofă. Contrastul e folosit de creatorii basmului pentru a reliefa cu cât mai multă putere virtuţile extraordinare ale eroului. Basmul fantastic nu e tot atât de veridic ca legenda sau povestirea, există un prag care le desparte trădat de libera mânuire, de unele trăsături de ironizare sau chiar de satirizare a fiinţelor în a căror existenţă se încrede neîndoit.

Dacă se examinează mai de aproape deosebirile dintre basm şi legendă în modul de a trata personajele supranaturale, se poate surprinde mobilul creaţiei basmului. Acesta are la bază două resorturi: exagerarea unor trăsături până la limitele pe care le poate îngădui reprezentarea în imaginaţie, cel mai adesea speculând efectele contrastante, iar pe de altă parte

tratarea lor cu o uşoară zeflemisire, consecinţă indiscutabilă a atitudinii de dominare din partea creatorului popular.

Dacă basmul e dramatic, legenda e de obicei tragică. Finalul tragic se încheie cu anunţul caracteristic: „de atunci…”.

Eroul din legendă este în genere pasiv, victima unor întâmplări nefaste, a unor încălcări care s-au încheiat cu un anume dezastru, în opoziţie cu eroul basmului care porneşte la acţiune deţinând mereu iniţiativa şi asociindu-se după nevoie cu fel de fel de obiecte miraculoase şi fiinţe fantastice.

Compoziţia se desfăşoară linear, fără suişuri şi coborâşuri, ca o simplă însăilare descriptivă. Elementul narativ este firav, adesea redus la indicarea modului specific de a se manifesta. Lipsind al doilea personaj, lipseşte şi conflictul, atitudinea ostilă a fiinţelor negative este arătată în chip generic, ca o enunţare generală.

Cuprinsul poate fi schematizat, redus la enumerarea unor atribute.

Formele în genere lipsesc, ca şi alte categorii de exprimări cristalizate, dar legenda impresionează prin universul ei poetic, închizând o întreagă lume poetică, de la licărirea misterioasă a astrelor, formele stranii ale peisajului până la lucruri din care n-a mai rămas decât zgura amintirilor.

Tematica legendelor este foarte variată. Cele mai multe sunt construite după două tipuri

compoziţionale. Cel mai simplu, tipul comentator, se reduce la o expunere redusă a faptului. Naraţiunea se desfăşoară linear, pe mici etape. Explicaţia poate să lipsească, interesul rezidând în miezul faptului expus, întrucât acesta ilustrează profilul unui personaj.

Al doilea, tipul explicativ, cuprinde legende mai dezvoltate, uniepisodice, în care deznodământul catastrofal şi punctul culminant al naraţiunii. Acţiunea se desfăşoară lin, linear, pentru ca dintr-o dată să intervină factorul neprevăzut, care aduce cu sine întreruperea firului. Naraţiunea e dispusă în doua unităţi inegale. Cea dintâi expune antecedentele, fiind o însăilare de aspecte obişnuite, cotidiene, care au numai rolul de a pregăti finalul, de a-i arăta antecedentele spre a-l face cât mai plauzibil. Cea de-a doua, mai scurtă, începe cu devierea de

la firul cotidian, fie prin încălcarea unei oprelişti, fie prin apariţia neprevăzută a fiinţei malefice sau a vreunei catastrofe dezlănţuite de vreun demiurg drept pedeapsă perpetua, sau de alt opozant.

Societatea internaţională pentru cercetarea naraţiunilor populare a adoptat următoarea schema de clasificare: I-Legende etiologice; II-Legende istorice; III-Legende mitologice; IV-Legende hagiografice;

Orânduirea nu e întotdeauna uşoară, deoarece unele înfăţişează atribute care aparţin la doua categorii: unele personalităţi istorice au suferit o mitizare puternică, legendele lor fiind mitico-istorice, după cum în grupa legendelor religioase se întâlnesc figuri cu evidente trăsături mitice.

Unitatea specifică pe care i-o sugerează denumirea, este subminată de faptul că fiecare dintre subtipurile amintite reorientează într-o altă direcţie modelul poetic. Astfel, ca să

urmărim şi un exemplu, în scenariul epic al legendelor etiologice, motivul final al metamorfozei este unul recurent, propriu subtipului. Locul acestuia, în legendele hagiografice

şi, adesea, chiar în cele istorice, luat de motivul relicvei sau al vestigiului în care se păstrează

amintirea personajului sau a evenimentului evocat în legendă. Alternarea acestor motive are, se înţelege, consecinţe în planul semnificaţiei, al valorilor acreditate în legendă.

Un asemenea mod de ordonare a evenimentelor şi fenomenelor implică repartizarea întregului ansamblu în funcţie de două repere, esenţiale pentru orice fel de mişcare diegetică: începutul şi sfârşitul. Primul reprezintă (în logica povestirii) o stare de echilibru, o stare minată de o contradicţie lăuntrică, generatoare de dezordine şi evoluţie; al doilea reper marchează punctul de regăsire a echilibrului, regăsire datorată unei suite de întâmplări prin care, treptat, contradicţia originară a fost eliminată. În sistemul legendelor „începutul” şi „sfârşitul” sunt valorizate simbolic, devenind cele două moduri exemplare de a fi ale lumii: modul ideal şi modul real (în acest caz, „ideal” nu înseamnă că prima structură ar fi perfectă,„parasiadică”, ci numai că ea se constituie ca o plăsmuire a gândirii, ca un construct pur mintal). Prin urmare, povestirile legendare instituie o punte între realitatea imediată (aşa cum era ea cunoscută şi stăpânită de oamenii satului tradiţional) şi o altă „realitate”, gândită şi

imaginată ca un termen de referinţă, ca o oglindire (cel mai adesea „pe dos”) a acelei imediate.