Dreptul muncii

I. DREPTUL MUNCII

Dreptul muncii este reglementat prin Constituție şi Codul muncii, dar şi prin numeroase alte legi speciale , dintre care enumerăm:

• legea nr. 62/2011 a dialogului social ,

• legea nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul româniei ,

• legea nr. 210/1999 privind concediul paternal,

• legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice,

• legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru somaj şi stimularea ocupării forței de muncă,

• legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă

Ce reglementează

Codul muncii reglementează:

a. totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă,

b. controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă

c. jurisdicția muncii

d. raporturile de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.

Cui se aplică

Codul muncii se aplică următoarelor categorii de persoane:

a. cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă în România;

b. cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepția cazului în care legislația statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă cetățenilor români încadrați cu contract individual de muncă şi care prestează activitatea în străinătate;

c. cetățenilor străini sau apatrizi încadrați cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României;

d. persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul româniei, în condițiile legii;

e. ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă;

f. angajatorilor, persoane fizice şi juridice;

g. organizațiilor sindicale şi patronale.

II. PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI MUNCII, CONSACRATE DE CODUL MUNCII

1. Libertatea muncii este garantată prin constituție

Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Constituția României în art. 41 prevede:

a. garantarea dreptului la muncă,

b. alegerea profesiei, meseriei sau a ocupației,

Acest principiu este instituit şi prin Codul muncii în art. 3, unde se prevede că: ”Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activității pe care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea, iar contractele de muncă încheiate cu nerespectarea acestor dispoziții sunt nule de drept.

Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamă dreptul oricărei persoane la muncă, la libera alegere a profesiei şi felului muncii, la condiții echitabile şi satisfăcătoare de prestare a acestei munci ( art. 23 pct. 1).

2. Interzicerea muncii forțate

Legiuitorul defineşte în Codul muncii termenul de muncă forțată ca fiind orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub amenințare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimțământul în mod liber”, şi de asemenea, enunță situațiile de excepție în care munca impusă unei persoane nu se va putea considera muncă forțată.

Conform dispozițiilor constituționale, munca forțată este interzisă, fâcând excepție:

a. activitățile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiință;

b. munca unei persoane condamnate prestată în condiții normale, în perioada de detenție sau de libertate condiționată;

c. prestații impuse în situația creată de calamități ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege.

La rândul său, Codul muncii arată că nu constituie muncă forțată munca sau activitatea impusă de autoritățile publice:

a. în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu;

b. pentru îndeplinirea obligațiilor civice stabilite prin lege;

c. în baza unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, rămasă definitivă, în condițiile legii;

d. în caz de fortă majoră, respectiv în caz de război, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundații, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanțele care pun în pericol viața sau condițiile normale de existentă ale ansamblului populației ori ale unei părti a acesteia.