Antropologie Creștină

Problema „om” este şi va rămâne una din cele mai de seamă. Nu există sistem filozofic sau magico-religios în care ea să nu fie abordată, după cum orice model ştiinţific al lumii conţine obligatoriu şi un model al omului. Demersul ştiinţific a degradat omul, căci el nu apare decât ca un exemplar evoluat şi cel mai complex din şirul vieţuitoarelor. Este adevărat, totuşi, că în cosmologie modernă a apărut părincipiul antropic care repune omul într-o poziţie privilegiată, în contextul unor interpretări bazate însă pe cauze finale.

Din momentul în care se ia în considerare modelul dualist al existenţei, cu un segment material şi unul spiritual, problema omului se complică extraordinar, căci în alcătuirea lui intervin ambele componente, ceea ce a dus la acea celebră definire a omului drept un microcosmos.

Omul astfel compus – cu un corp material integrat în lumea materiei şi un suflet aparţinând sferelor spirituale ale existenţei – devine cea mai complexă formă a Creaţiei. De aici pot să pornească o serie întreagă de legături şi ramificaţii ale contactului omului cu lumea; dacă omul s-ar autocunoaşte şi ar cunoaşte natura, pentru stăpânirea de sine şi stăpânirea naturii, condiţii ale autodesăvârşirii, ale unităţii dintre spirit şi natură, ale libertăţii şi fericirii, s-ar putea autodefinii.

Antropologia creştină cercetează limitele şi destinul oamenilor. Condiţia umană, în prezent, nu corespunde scopului ultim al lui Dumnezeu, intenţiei originare de la creaţei; altfel spus, fiinţele umane sunt responsabile ele însele pentru această situaţie.

O primă tendinţă în antropologia creştină, anume platonismul creştin, în vogă în secolele III-IV, asimilează resusrsele filosofiei religioase, în special forma cuvenită a tradiţiei platonice; astfel în secolul al II-lea Iustin Martirul îl consideră pe Hristos ca fiind principiul ordonator în univers care se manifestă în lumina naturală a motivării moralităţii umane la fel de bine ca şi în istoria lui Israel. Platonismul creştin identifică imaginea divinului în umanitate nu ca pe o autonomie determinată prin sine ci ca pe o raţionalitate – capacitatea umană de a-L înţelege pe Dumnezeu. Găsim astfel o intercondiţionare între spiritul uman şi cel divin care se manifestă el însuşi în dorinţa de unire cu Dumnezeu în cunoaştere şi dragoste (un drum incontestabil al umanului către divin).

Augustin a început elaborarea unei antropologii cu adevărat noi. Dorinţa naturală după Dumnezeu (descrisă în confesiunile lui) a fost recunoscută ca dar al duhului lui Hristos. În rai, explică Augustin, umanitatea era în mod natural plină de darul spiritual al carităţii (milosteniei). Dragostea lui Dumnezeu izvorâtă din har stabileşte libertatea de alegere între bine şi rău. În Adam şi Eva nici mediul înconjurător, nici dorineţele cărnii nu aşază vre-un obstacol între dragostea lor către Dumnezeu şi săvârşirea faptelor bune. Autoritatea lui Augustin şi valorile religioase implicate în dezvoltarea antropologiei sale au păstrat poziţiile constate chiar şi în faţa opoziţiilor uneori susţinute.

În istoria gândirii umane a existat totdeauna un consens în ceea ce priveşte calitatea sufletului; în schimb, cu privire la corp, au apărut două poziţii contradictorii: una dintre ele, susţinută în special de mişcarea gnostică de la începutul erei creştine, a privit trupul drept un produs creat – ca şi materia – de un Demiurg nepriceput. De aici s-a desprins o imagine şi o atitudine negativă, de dispreţ şi chiar de ură faţă de corpul uman şi în general împotriva întregii lumi materiale în care sufletul este ţinut prizonier. Delumeau, face o analiză „la rece”, asupra acestui aspect (în cartea sa „Păcat şi frică”) printr-o documentare şi atenţie pentru detaliu, a realităţilor care stăpâneau lumea occidentală până în secolul luminilor, unde conştiinţa rea naşte trei componente: ura faţă de corp şi lume, certitudinea păcatului urmată de culpabilizare şi sentimentul acut al trecerii timpului. Această poziţie a fost aspru combătută de tradiţia apostolică şi de cea patristică.