Antropologie Politică Americană

Antropologie. Obiectul antropologiei.

Sursa etimologică a termenului de antropologie se află în limba greacă: antropos - ; logos - .

Antropologia, în sensul său general, este o ştiinţă care îşi propune să studieze fiinţa umană în complexitatea aspectelor sale sociale şi culturale, fără a le exclude însă şi pe cele fizico-biologice atunci când este necesar.

Pentru că punctele de plecare în studierea fiinţei umane pot fi diferite, antropologia aplicată poate fi: socială, culturală, etnologică, lingvistică, economică, politică etc.

Deşi unii cercetători afirmă că despre sisteme politice se poate vorbi încă din perioada ginţilor sau a triburilor (păstrând totuşi proporţiile...), şi chiar dacă preocupări pentru modul de organizare al societăţilor umane şi pentru sistemele politice au existat cu foarte mult timp înainte , disciplina antropologiei politice este una de dată recentă, debutul său constituindu-l lucrarea lui Evans-Pritchard privind sistemele politice africane.

Fundamentul antropologiei politice îl reprezintă punctul de intersecţie dintre aspectele ţinând de normele juridice şi/sau cutumiare şi filosofia politică, fără a neglija, atunci când este cazul, importanţa religiei în valorizarea acestora, dar impunând o independenţă completă faţă de aceste discipline pe care se fundamentează.

În ceea ce priveşte SUA, bazele antropologiei americane (în sens general) au fost puse către sfârşitul sec. al XIX-lea de către Franz BOAS, un geofizician de origine germană. Primele abordări antropologice asupra societăţii americane vizau îndeosebi diferitele rase din SUA (eschimoşi, indieni) şi doar în plan secundar unele aspecte etnologice (produsele manufacturiere ale diferitelor culturi).

În ceea ce priveşte disciplina Antropologie Politică Americană, aceasta va studia modul în care o nouă societate îşi creează un nou sistem politic şi valorile spirituale şi etice care stau la baza acestuia.

INDIVIDUALISM ŞI COMUNITATE ÎN MODUL DE VIAŢĂ AMERICAN

Printre analiştii vieţii sociale şi politice americane individualismul ca şi caracteristică esenţială a poporului american a devenit deja un loc comun. Noţiunea de individualism ca şi componentă esenţială a modernităţii nu este însă foarte uşor de surprins într-o definiţie, motiv pentru care există o varietate foarte largă de interpretări ale acestui concept social şi politic american.

Sistemul politic american, bazat pe ideile Iluminismului, pe principiile politico-filosofice ale lui J. Locke si pe tradiţiile religioase ale coloniilor, a manifestat o foarte mare rezistenţă faţă de crearea unui guvern puternic centralizat, atât în Declaraţia de Independenţă cât şi în Bill of Rights, punând accentul pe drepturile naturale ale indivizilor: egalitatea în faţa legii, libertatea de expresie, puterea justiţiei, toleranţa religioasă, dreptul la revoluţie împotriva guvernărilor tiranice. Ceea ce acum pare normal, era în acele perioade văzut de o manieră foarte radicală, mai ales în statele din Europa Occidentală.

În momentul în care s-au pus bazele sistemului politic american (după Declaraţia de Independenţă şi în perioada de elaborare şi adoptare a Constituţiei americane), plecând de la valoarea intrinsecă a individului, părinţii fondatori ai SUA au articulat un corp de valori ale sistemului politic american, şi anume:

-suveranitatea poporului, a naţiunii;

-considerarea Constituţiei drept o sursă a puterii oferită de către popor, imposibil a fi modificată doar de către guvern;

-separarea puterilor ca mijloc de control una asupra celeilalte (check and balance);

-considerarea tuturor instituţiilor guvernamentale şi administrative ca agenţi ai poporului;

-puterea politică era considerată ca emanând din suveranitatea poporului, trebuind să fie divizată între diferitele nivele de guvernare;

-libertatea implica nu doar privilegiul cetăţenilor de a participa la guvernare, ci şi apărarea drepturilor individuale de orice ingerinţă guvernamentală;

-republicile trebuiau să se întemeieze conform propriilor interese, deoarece multitudinea acestor interese putea preveni erijarea unei puteri dominante („conducătorii au devenit conduşi, conduşii au devenit conducători”).