Poarta tradițională romanescă - funcție, simboluri

Cât de importante sunt în concepţia tradiţională a românilor intrările în casă, în gospodărie, în locurile de cult, se vede din toate semnele cu valoare simbolică care marchează aceste intrări. Intrarea este insigna familiei, a casei, semnele ei urează bun venit celor ce vor să intre cu gând bun, accentuează că nu se poate intra cu gând rău şi protejează gospodăria, casa de duhurile rele.

Poarta, reprezintă locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric. Poarta se deschide spre un mister, dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică, căci nu marchează doar un prag ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătoria spre un alt tărâm. Trecerea prin poartă este cel mai adesea, în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru. O poartă are întotdeauna un simbol thanatic de trecere dar şi de hotar. Ea reprezintă o trecere dincolo, un simbolism deopotrivă al hotarului şi al permeabilizării lui.

Pe sub o asemenea poarta, mediind sacrul între lumi, trece "Calea sufletelor eroilor". După cum remarcă etnologii, referitor la riturile comunitare de trecere ale unui decedat în Lumea de Dincolo, ele surprind un moment de mare tensiune ce se produce în procesul complex pe care viziunea populară îl aşează la răspântia ca poartă dintre cele două jumatăţi ale neamului. Potrivit concepţiei tradiţionale româneşti, neamul este o mare unitate, din care fac parte atât cei vii cât şi cei morti, cei ce traiesc în lumea mitică, fără dor, de Dincolo. Cele doua jumătăţi ale neamului se unesc pe plan mitic, asigurandu-se astfel mişcarea neîntreruptă în univers. Stă, aşadar, în puterea termenului de "hotar" să desemneze o astfel de vecinătate. Astfel, hotarul ajunge culmea unor teritorii mitice, sacre şi vamă a profunzimilor existenţei. În această exprimare spirituală, hotarul devine troiţa şi trecere de taina dintr-un tărâm în altul. La acest hotar, ca o poartă, se aşează troiţa.Troiţa îndeplineşte astfel rolul de poartă şi hotar, fixând astfel limitele ce odinioară erau reprezentate de "stâlpii de hotar" (crucea românească), arbori înfieraţi sau cruci de hotar.

Poarta devine astfel pentru noi ,hotar, troiţă, trecere, o normă comunitară, de orizont metafizic.

Fără exprimarea - prin arbori împletiţi, prin coloane duble, prin alte multe simulacre - poarta, aceasta nuntire de hotar spre trecere, riscă să piardă toţi morţii nelumiţi.

În tradiţia evreiască şi cristină, importanţa porţii este de asemenea deosebită, căci ea deschide calea spre revelaţie, în ea se reflectă armoniile universului. Poarta evocă şi o idee de transcendenţă, accesibilă sau interzisă, după cum ea este deschisă sau închisă, trecută sau doar privită. O poartă nu este o simplă deschizătură într-un perete, sau o alcătuire de lemn care pivotează pe nişte balamale; după cum ea este închisă, deschisă, încuiată cu cheia, sau batantă, uşa sau poarta înseamnă prezenţă sau absenţă, o chemare sau o oprelişte, o perspectivă sau un plan orb, nevinovăţie sau greşeală.

Poarta - structură şi compoziţie

Poarta din lemn reprezintă cel mai important element de arhitectură tradiţională a ţăranului de pretutindeni. Ea este construită, de obicei, din trei stâlpi mari din stejar care sunt legaţi între ei printr-un fruntar, acoperişul este în patru ape ca şi la case. Are o portiţă pentru trecerea persoanelor şi poarta mare pentru atelaje şi animale. Poarta reprezintă un indicator al prestigiului social şi economic a familiei respective, astfel că în funcţie de statutul economic al familiei în sat, poarta de la intrare este mai mult sau mai puţin ornamentată cu diferite motive cum ar fi: motivul funiei, însemnele solare, ”dintele de lup” si “ghinul”, ”vasul cu flori”, flori stilizate, pomul vieţii în diferite variante, motive romboidale mari sau mai marunte, etc.

Casele, gospodăriile aşezate pe teren orizontal, vor avea o portiţă cu stâlpi mai înalţi, pe sub care să poată trece cu uşurinţă carele încărcate cu cereale sau fân, în timp ce gospodăriile situate pe ternuri în pantă vor fi dotate cu porţi sau varniţe mai mici şi mai scunde. Mai demult dimensiunile acestor construcţii erau de asemenea în raport direct cu starea materială proprie.

Porţile şi varniţele (poartă mai mică) – se lucrează din lemn de stejar şi gorun. Pentru anumite părţi (aripile, portiţa, acoperişul) se foloseşte şi lemnul de brad. Uneori din brad se confecţionează şi fruntarele. Fagul este folosit destul de rar mai ales pentru confecţionarea acestor fruntare. Draniţa de brad este cel mai des folosită pentru învelirea acoperişurilor. Deosebirea esenţială dintre poartă şi vraniţă constă în faptul că prima are două aripi, care se împreună pe centrul intrării, în timp ce vraniţa are o singură aripă ce se roteşte într-o singură direcţie.