Albină

Albinele sunt insecte zburătoare, clasificate în cadrul superfamiliei Apoidea din cadrul subordinului Apocrita, care mai conţine viespile şi furnicile, cu care albinele sunt foarte înrudite. Se pot întâlni pe toate continentele, cu excepţia Antarcticii; numărul speciilor cunoscute este de aproximativ 20.000 dar probabil foarte multe aşteaptă încă să fie descoperite.

Albinele sunt adaptate la hrănirea cu nectar şi polen, primul ca sursă de energie (din cauza conţinutului de zaharuri), al doilea ca sursă de proteine (folosit mai mult la hrănirea larvelor). Nectarul este obţinut din florile plantelor melifere cu ajutorul trompei. Albinele au antene compuse (aproape la toate speciile) din douăsprezece segmente la femele şi treisprezece la masculi. De asemenea au câte două perechi de aripi (perechea anterioară fiind mai mare). Unele caste pot avea aripi mai mici (nefuncţionale), dar nici o specie nu este lipsită de aripi.

Multe specii de albine sunt puţin cunoscute. Cea mai mică albină este cea pitică (Trigona minima) cu lungimea de circa 2 mm. Cea mai mare albină din lume este Megachile pluto, care poate atinge lungimea de 4 cm. Tipurile cel mai comune de albine din emisfera nordică sunt speciile de Halictidae, sau albinele atrase de transpiraţie, nişte albine mici care adesea sunt considerate în mod greşit viespi sau muşte.

Cea mai cunoscută specie de albine este albina europeană (Apis mellifera). Îngrijirea albinelor din această specie poartă numele de apicultură sau stupărit.

Roiul este clar structurat: albina regină, adică matca, este singura care lasă ouă şi nu munceşte, albinele muncitoare se ocupă cu strângerea polenului şi a nectarului, obţinerea şi stocarea mierii şi curăţenia stupului; trântorii nu au ac, rolul lor fiind doar înmulţirea. După înmulţire trântorul este omorât şi împachetat în ceară. Trântorii sunt aleşi astfel: regina, care este mai uşoară decât trântorul şi poate zbura mai sus decât acesta, zboară la înălţime, iar cel ce poate zbura alături de ea este ales. În stup mai sunt şi albine care stau de pază. Ele păzesc stupul de trântor, urs şi şoarece.

Albinele înţeapă numai dacă îşi simt stupul atacat sau dacă sunt deranjate. În 5 minute, o întreagă colonie poate omorî, prin înţepături o vacă. După ce albina înţeapă pentru a se apăra, odată cu pierderea acului, va muri. O colonie poate avea între 50.000 şi 60.000 de albine muncitoare. Albinele muncitoare culeg nectarul florilor pe care îl prelucleaza în miere în tubul lor digestiv. Ele îşi construiesc stupul din ceară pe care o secretă din abdomen. Se estimează că, într-un an, o colonie de albine poate produce 180-225 kg de miere iar o regină poate face şi 3.000 de ouă într-o singură zi.

Fagurele de miere este masa de celule de ceară hexagonală construită de albine pentru a-şi ţine mierea şi larvele. Există două explicaţii posibile din care rezultă faptul că fagurele este alcătuit dintr-un număr mare de hexagoane şi nu dintr-o oricare altă formă geometrică. Una dintre acestea este dată de Jan Brożek, acesta afirmând că, o combinaţie a formelor hexagonale ocupă o suprafaţă minimă. Aşadar o structură hexagonală necesită un număr redus de materiale pentru realizarea unei matrice de celule într-un volum dat. O altă posibilitate este cea a lui D'Arcy Wentworth Thompson, care spune că această formă este pur şi simplu rezultatul procesului în care albineme unesc celulele, într-un fel asemanator congruenţei care are loc între bulele de săpun.

Albina, ca făptură reală, face parte din economia domestică şi de stat, din civilizaţia şi cultura dacilor, a daco-romanilor şi a românilor. Nu se poate concepe o prezentare oricât de sintetică a zoomitologiei române fără referinţe la rolul albinei în istoria autohtonilor. Istoriografii antici, greci şi romani, menţionează că Dacia era, de drept, ţara albinelor, ţara minunată a melifagilor: Tracii spun că ţinutul de dincolo de Istru e ocupat de albine şi că din cauza lor nu se poate pătrunde mai departe. Theosebii, capnobanţii şi ktisti se hrăneau cu miere, lapte şi brânză şi duceau o viaţă de schimnici, pentru care condiţii erau consideraţi că au puteri divine şi erau numiţi sfinţi populari. În schimniciile lor creşteau albine, erau mâncători de miere şi recomandau mierea ca aliment divin, miraculos; îndeletnicire ce s-a menţinut în schimniciile şi mănăstirile româneşti până în vremea noastră.

Vechimea albinăritului, valoarea nutritivă şi medicală a mierii, utilitarea cerii la iluminat aveau să sensibilizeze şi să lase urme în întreaga spiritualitate românească. Numeroase creaţii folclorice şi etnografice (basme, legende ghicitori, proverbe, credinţe, obiceiuri din ciclul vieţii şi ciclul calendaristic) cuprind referinţe despre cea mai folositoare insectă pentru om.

Puţine fiinţe vii joacă în simbolistică un rol la fel de mare precum cel al acestei insecte care trăieşte în colonii. Albina (în ebraică – deborah), aducătoare de miere este considerată de multe popoare sfântă şi un fel de totem sau divinizare zoomorfă, solară şi pirică, ea simbolizează hărnicia, truda şi viaţa comunitară (roiul de albine) regalitatea, înţelepciunea, nemurirea sau renaşterea, inteligenţa, elocinţa, poezia, justiţia (acul). În foarte multe tradiţii culturale, inclusiv la români, e încarnarea sufletului celor drepţi: albine cand visezi – sunt suflete care cer de pomană.

În Apus, de asemenea, albina era supranumită, de obicei pasărea Fecioarei Maria sau pasărea Domnului şi era considerată simbolul sufletului, dar aici cine vede în vis o albină are în faţa ochilor apropierea morţii – sufletul care se înalţă. În schimb atunci când unui mort îi cade o albină în gură acesta va fi reînsufleţit. Cu toate acestea, mierea albinelor, în vise era considerată un semn norocos, la fel ca şi în psihanaliza lui C. G. Jung, care o considera un simbol al atingerii maturităţii spirituale (a individului).

Drumul albinelor era o expresie perifastică germanică pentru văzduhul înţesat de sufletele morţilor. În spaţiul Mării Mediterane dominau adesea idei ciudate cu privire la viaţa albinelor; ele erau considerate asexuate şi se spunea că ar fi apărut din trupurile descompuse ale animalelor, că nu ar avea nici un pic de sânge şi că nu ar respira.