Medii de Stocare Externe

Introducere şi scurt istoric

Documente, fişiere pentru servici sau pentru folosul personal, totul se stochează astăzi pe computer. Însă atunci când memoria hard disk-ului este plină, sunt necesare dispozitive de memorie externă, fie pentru transferul de date, fie pentru păstrarea lor în formatul necesar. Tehnologia actuală permite achiziţionarea de produse pentru stocare digitală a datelor, compatibile cu orice computer.

Mediile de stocare a datelor de pe computer, la care ne referim cel mai adesea pe scurt drept stocare sau memorie, se referă la componentele computerului, dispozitivele şi mediile de înregistrare care reţin datele digitale folosite de computer într-un interval de timp. Stocarea datelor este una dintre funcţiile fundamentale ale computerelor moderne, aceea de păstrare a informaţiilor. Este una dintre componenetele fundamentale ale tuturor computerelor moderne, şi cuplată cu o unitate de procesare centrală (CPU, un procesor), implementează modelul de bază al computerului folosit încă din anii 1940.

În termeni obisnuiţi, memoria se referă de obicei la o formă de stocare semiconductoare cunoscută drept memorie cu acces aleator (RAM), şi uneori alte forme de stocare rapidă, dar temporară. În mod similar, stocarea se referă astăzi cel mai adesea la o stocare în masă – discuri optice, stocare magnetică precum hard disk-urile, şi alte tipuri mai lente decât RAM-ul, dar de o natură mai permanentă. Istoric, memoria şi stocarea erau denumite memorie principală şi stocare secundară. Sunt foloşiti şi termenii de memorie internă şi memorie externă.

Memoria internă (stocare principală sau memorie primară) se referă cel mai adesea la memoria simplă, accesibilă direct de către procesor. Acesta citeşte în mod continuu instrucţiunile stocate şi le execută aşa cum se cere.

Memoria externă (sau stocare secundară) diferă de memoria primară prin faptul că nu este direct accesibilă de către procesor. Computerul işi foloseste de obicei canalele de input/output pentru a accesa stocarea secundară şi a transfera datele dorite in aria de stocare primară. Stocarea secundară nu pierde datele atunci când computerul se inchide – este nevolatilă, şi este, de asemenea, pe unitate, mai putin costisitoare decât stocarea primară.

Memoria externă este reprezentată în special de discurile magnetice, ce au proprietatea de a citi şi scrie informaţii pe suportul lor magnetic. Informaţiile memorate astfel sunt nevolatile. Memoria externă are de obicei o capacitate mult superioară celei interne. În memoria externă sunt memorate mai multe programe precum şi datele corespunzătoare lor. Memoria externă este alcătuită în principal din discuri fixe (hard-discuri) şi discuri flexibile (floppy discuri).

- Discurile fixe sunt de obicei montate în interiorul unităţii centrale şi nu pot fi detaşate de calculator decât prin demontarea acestuia.

- Discurile flexibile se introduc într-un locaş special, se folosesc cât este nevoie, după care pot fi “recuperate” cu uşurinţă.

Datorită modului constructiv, discurile fixe au o capacitate foarte mare de stocare a informaţiei şi o viteză de lucru (citire-scriere) foarte ridicată. Ele sunt folosite pentru stocări masive de date sau pentru rularea rapidă de programe. Discurile flexibile, cu o capacitate de stocare mult mai mică, sunt folosite pentru a transfera date între calculatoare sau pentru a păstra la loc sigur unele informaţii extrem de importante.

Stocarea externă este adesea formatată în concordanţă cu un şistem de formatare, care oferă abstractizarea necesară pentru a organiza datele pe fişiere şi directoare, oferind de asemenea informaţii suplimentare (metainformaţii) descriind deţinătorul unui anumit fişier, timpul şi permisiunea de acces şi alte informaţii.

Cele mai multe sisteme de operare folosesc conceptul de memorie virtuală, permiţând folosirea unei capacitati mai mari din memoria primară decat cea fizic permisă de sistem. Pe măsură ce memoria primară se umple, sistemul mută paginile cele mai putin utilizate in dispozitivele de stocare secundară, recuperându-le mai tarziu, când sunt necesitate. Cu cât mai multe astfel de recuperări din dispozitive de stocare secundară mai lente sunt necesare, cu atât performanţele generale ale sistemului sunt degradate.

Memorie externă la îndemână

- CD-ul şi DVD-ul

Compact-discul (CD) este un disc optic folosit pentru a stoca informaţii de natură foarte diversă în format digital, creat iniţial pentru informaţiile şi datele de tip audio (sonor). Discul se numeşte "optic" din cauza procedeului optic de înregistrare (scriere) şi redare (citire), bazat pe tehnologia laser. Spre deosebire de discurile de patefon, CD-urile sunt înregistrate pe o singură faţă. CD-urile au apărut nu cu foare mult timp în urmă. Preocupările în acest domeniu s-au consemnat îndeosebi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre aceste două companii realizase, după propriile concepţii şi tehnologii, diferite variante de CD-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a înţelegerii stabilite, ele au definitivat standardul actualelor CD-uri.

CD-ROM-ul este poate cel mai des folosit suport de memorie externă şi stocare digitală: deşi acum a fost depaşit de noile tehnologii, este ieftin şi foarte uşor de procurat, însă dezavantajul este că acesta deţine o capacitate limitată de memorie, aşa încât nu se poate stoca un volum foarte mare de informaţii. Pe de alta parte, un CD-Rom zgâriat sau deteriorat într-un fel nu mai are cu ce sa fie de folos.