Fibre Sintetice

Una dintre necesitatile vitale ale fiintei umane din toate timpurile a fost ca, pe lânga asigurarea hranei, sa-si procure si materialele necesare confectionarii îmbracamintei. În acest scop, ca si în alte cazuri, omul s-a adresat naturii. Prin încercari, timp de mii si mii de ani, el a reusit sa identifice diferite materiale adecvate acestui tel si sa elaboreze tehnologiile necesesare prelucrarii lor.

Astfel au intrat în circuitul economic o serie de produse naturale ca blanurile, lâna, inul, cânepa, bumbacul, etc. care din timpul faraonilor si pâna la începutul acestui veac au asigurat în proportie de suta la suta necesitatile de îmbracaminte ale umanitatii. În toata aceasta perioada, progresele s-au referit la elaborarea unor tehnologii perfectionate de prelucrare care au permis ca din aceste materii prime naturale sa se obtina cantitati tot mai mari de îmbracaminte cu calitati din ce în ce mai bune, precum si alte articole de decoratii interioare, funii, odgoane, etc.

Un eveniment important în aceasta perioada l-a constituit introducerea în Europa a matasei din China, fapt care a generat ideea de a se încerca imitarea ei pe cale artificiala, idee ce a fost realizata industrial la sfârsitul secolului al XIX-lea de catre Hilaire de Chardonet. Acesta a patentat în 1885 procedeul de producere a matasii ce-i poarta numele, prin filtrarea nitrocelulozei urmata de denitrare.

Fibrele artificiale si sintetice, reunite sub numele generic de fibre chimice, au devenit astfel alaturi de fibrele naturale, o baza importanta de materii prime textile.

Daca pâna la începutul acestui secol necesitatile de îmbracaminte erau satisfacute în totalitate de produsele naturale, la sfârsitul secolului 70% din aceste necesitati vor fi satisfacute de fibrele chimice.

O ramura mai recenta a fibrelor chimice care s-a dezvoltat în ultimi 40 de ani într-un ritm extraordinar o reprezinta fibrele sintetice. Acest fibre sunt rodul dezvoltari uneia dintre cele mai moderne ramuri ale chimiei: chimia polimerilor. Sintetizarea lor a fost posibila doar atunci când cercetarea a relevat caracteristicile necesare unui polimer fiabil: sa fie filiform (adica fara ramificari sau reticuli ai catenelor); sa aiba o masa moleculara potrivita, sa poata fi orientat si cristalizat; sa fie solubil în solventi sau sa se topeasca fara descompunere.

Odata cu aparitia unor noi tipuri de fibre sintetice, la procedeele de filare cunoscute s-au adaugat altele noi: filarea din topitura si, mai recent, filarea din suspensie, filarea din semitopitura etc.

În general, schema de obtinere a unei fibre sintetice este:

prepararea polimerului filare etirare încretire fixare.

Dupa metoda de preparare a polimerului se cunosc:

- Fibre preparate prin policondensare;

- Fibre preparate prin polimerizare radicala;

- Fibre preparate prin polimerizare ionica;

- Fibre preparate prin alte procedee.

Cele mai cunoscute fibre preparate prin policondensare sunt fibrele poliamidice, fibrele poliesterice si fibrele poliuretanice.